Psihoeducație

Viitorul suna bine, pentru tine – Nu putem schimba trecutul, însă putem schimba viitoarea istorie

Iuliana Popa — Thu, 18 Dec 2025 08:23:00 GMT

Este important să știm unde ne aflăm și unde dorim să ajungem. Autocunoașterea joacă un rol foarte important, ea este ca o hartă sau o busolă care ne ghidează. A ști cine suntem, care sunt valorile, principiile, nevoile noastre ne ajută să alegem potrivit pentru noi și în acord cu autenticitatea noastră.

Te invit să aloci câteva momente pentru tine, pentru a analiza modul în care dorești să decurgă anul 2026, pornind de la următoarele întrebări de autoexplorare și autocunoaștere:

Ce cuvânt sau frază vrei să definească anul 2026?
Care este cea mai mare dorință pe care o ai pentru anul 2026?
Care sunt experiențele pe care dorești să le trăiești în anul 2026?
Care sunt principalele obiective pentru anul 2026?
Care sunt caracteristicile personale care te pot ajuta în atingerea obiectivelor în noul an?
Care sunt aspectele vieții tale pe care vrei să le îmbunătățești în anul 2026?
Ce îți dorești să faci diferit în anul 2026?
Ce activitate zilnică care îți face plăcere sau care te ajută să te simți bine poți să introduci în programul tău?
Care sunt cele mai importante persoane pe care le dorești alături în anul 2026?
Ce modalități poți folosi pentru a te păstra în contact cu nevoile și dorințele tale?

Am gândit aceste întrebări cu scopul de a oferi claritate asupra drumului pe care dorim să pășim. Fiecare zi este o zi valoroasă din viața noastră, iar fiecare pas ne poate duce mai aproape sau mai departe de noi înșine/însene.

Îți recomand și Nu am rețete, dar știu că tu ești ingredientul principal

Nu am rețete, dar știu că tu ești ingredientul principal - O analiză personală a anului 2025

Iuliana Popa — Thu, 18 Dec 2025 08:03:00 GMT

Sfârșitul de an este o perioadă încărcată pentru mulți dintre noi și poate veni cu diverse lucruri și sarcini de rezolvat. Se întâmplă adesea să ne pierdem din vedere în contextul responsabilităților pe care le avem de îndeplinit.

Eu nu sunt aici pentru a evalua felul în care trăiești sau pentru a da sfaturi. Nu am rețete sau recomandări general valabile. Am gândit și am scris acest articol cu scopul de a te sprijini în a găsi propriile răspunsuri.

Te invit să aloci câteva momente pentru tine, pentru a analiza modul în care a decurs anul 2025, pornind de la următoarele întrebări de autoexplorare și autocunoaștere:

Ce frază sau cuvânt ar putea descrie anul 2025?
Care au fost cele mai importante obiective sau așteptări pe care le-ai avut pentru anul 2025?
Care a fost cea mai frumoasă sau semnificativă experiență pe care ai trăit-o în anul 2025?
Ce dificultate semnificativă ai întâmpinat în anul 2025?
Care sunt lucrurile sau aspectele pentru care ești recunoscător/recunoscătoare?
Ce persoane semnificative ai întâlnit în anul 2025?
Care sunt persoanele care ți-au fost alături în anul 2025?
Ce ai descoperit despre tine în anul 2025?
Care a fost cel mai neașteptat lucru care s-a întâmplat în anul 2025?
Ce ai făcut pentru tine în anul 2025, pentru sănătatea și starea ta de bine?
Care a fost cel mai semnificativ succes profesional sau personal din anul 2025?
Care sunt aspectele care ți-au adus împlinire în anul 2025?
Ce dorești să lași în urmă din ceea ce ai trăit în anul 2025?
Ce dorești să păstrezi din anul 2025?

Intenția acestor întrebări a fost de a te aduce mai aproape de tine, de nevoile tale, de a avea mai multă claritate asupra a ceea ce este potrivit și important pentru tine.

Îți recomand și Viitorul sună bine, pentru tine!

Temele - Povara copiilor? Povara părinților?

Iuliana Popa — Tue, 04 Mar 2025 22:01:00 GMT

Dezvoltarea umană este un proces complex și influențat de foarte mulți factori (genetici, de mediu, de educație). Etapa școlară este parte integrantă a acestui proces. Aceasta poate include numeroase provocări și dificultăți atât pentru copii, cât și pentru părinții/îngrijitorii acestora.

Când subiectul temelor școlare este abordat în viața de zi cu zi, în grupurile de părinți sau în cabinetul psihologului, ies la iveală tensiuni în relațiile dintre părinți și copii, conflicte, nemulțumiri, negocieri, recompense și pedepse, furie manifestată în diferite forme etc.

În cel mai bun caz, temele pentru acasă sprijină învățarea academică a copiilor, sporesc sentimentele de autoeficacitate și motivație, consolidează obiceiuri de studiu și încurajează rezolvarea independentă a problemelor.

Într-un caz mai puțin fericit, temele pentru acasă au potențialul de a eroda motivația, de a scădea interesul pentru disciplinele școlare și de a genera conflicte părinte-copil.

La ce ne putem uita când ne confruntăm cu astfel de dificultăți?

1. Motivație

Un nivel adecvat al motivației (optimum motivațional) este unul dintre elementele cheie pentru angajarea în diverse activități și atingerea obiectivelor. Lipsa motivației apare de obicei în activități care necesită efort și nu oferă o recompensă imediată. Prin urmare, ele pot produce cantități mari de frustrare pentru persoana care trebuie să le îndeplinească, fie că este vorba despre un copil, un adolescent sau o persoană la vârsta adultă. Un exemplu clar în acest sens este îndeplinirea temelor în perioada copilăriei și adolescenței.

Așadar, este important să identificăm care este utilitatea sarcinilor școlare și să comunicăm cu copiii noștri pe acest subiect.
Important: aici vor interveni credințele și experiențele părinților, perspectiva subiectivă cu privire la sarcinile școlare (atenție la ce dăm mai departe sau ce le transmitem copiilor direct sau indirect despre școală, teme, proiecte școlare, citit etc.)

2. Responsabilitate

Sarcinile școlare sunt responsabilitatea copilului (nu excludem nevoia de ajutor din partea adulților în anumite situații sau sprijinul necesar în școlaritatea mică).

Responsabilitatea generală a copilului se va reflecta și în contextul școlar. Așadar, ne putem uita la măsura în care am sădit responsabilitatea adecvată fiecărei vârste în cazul copilului nostru.

3. Starea emoțională (a copilului și a părinților)

Numeroase studii și propriile noastre experiențe ne arată că performanțele școlare sau profesionale sunt influențate de starea emoțională.

Așadar, putem găsi cauza unor dificultăți școlare în experiențe emoționale precum:

- divorțul părinților

- conflicte/tensiuni între părinți (între adulții semnificativi pentru copil)

- pierderea unor ființe dragi (persoane sau animale)

- schimbări importante (domiciliu, școală, clasă, apariția unor noi membri în familie etc.)

- bullying

- plecarea părinților sau a unuia dintre părinți într-o altă localitate sau țară etc.

4. Parentingul și nevoile psihologice

Există o vastă literatură care documentează legătura dintre educația parentală, implicarea părinților și rezultatele școlare ale copiilor.

Teoria autodeterminării folosește o perspectivă umanistă pentru a evidenția rolul critic al părinților în satisfacerea nevoilor copiilor pentru a stimula independența în învățare și motivația intrinsecă. Această teorie subliniază importanța contextelor care susțin autonomia, competența și relația/conectarea, care, la rândul lor, susțin motivația intrinsecă care stă la baza învățării.

Având în vedere cele trei nevoi psihologice de bază și satisfacerea adecvată a acestora, îi putem ajuta pe copiii noștri să depășească provocările școlare și să dobândească maturitate cognitivă, emoțională și socială.

Acest articol nu epuizează toate cauzele și explicațiile posibile pentru dificultățile școlare întâmpinate, însă poate reprezenta un pas spre o experiență școlară plăcută pentru copiii noștri.

În concluzie, vom avea în vedere multiplele influențe care există, inclusiv din mediul educațional (cadre didactice, colegi etc.) și ne vom lua responsabilitatea pentru ceea ce ține de noi și ceea ce putem controla.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Referințe bibliografice:

Berrezueta-Guzman, J., Pau, I., Martín-Ruiz, M. L., & Máximo-Bocanegra, N. (2020). Smart-home environment to support homework activities for children. IEEE Access, 8, 160251-160267.

Doctoroff, G. L., & Arnold, D. H. (2017). Doing homework together: The relation between parenting strategies, child engagement, and achievement. Journal of applied developmental psychology, 48, 103-113.

Ryan, R. M. (2002). Overview of self-determination theory: An organismic dialectical perspective. Handbook of self-determination research.

Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2000). Intrinsic and extrinsic motivations: Classic definitions and new directions. Contemporary educational psychology, 25(1), 54-67.

ORBI

Iuliana Popa — Thu, 29 Feb 2024 22:01:00 GMT

Gândim ... dar de ce gândim ceea ce gândim?

Simțim ... dar de ce simțim ceea ce simțim?

Ne comportăm în anumite feluri ... dar de ce nu în altele?

Facem anumite alegeri ... dar de ce nu altele?

Vorbim despre liberul arbitru ... dar ce este el, de fapt? Există sau nu?

În ce măsură suntem liberi în alegeri și conștienți de motivațiile noastre profunde?

Cartea “Orbi” scrisă de Petronela Rotar expune într-un mod dureros de sincer dinamicile psihologice și consecințele experiențelor noastre adverse timpurii.

Povestea Alexei și a lui Călin este povestea multor persoane, uneori pictată în nuanțe ușor diferite sau îmbrăcată în alte haine, însă la bază stau suferința umană și nevoile neîmplinite. Cei doi protagoniști trăiesc o pendulare între extaz și agonie, fiind purtați de suferințe, traume, speranțe, dorințe, nevoi. Echilibrul pare a fi departe de experiențele lor, trăite împreună sau individual.

Cartea de față ne oferă șansa de a ne privi cu sinceritate pe noi înșine/însene, de a merge în trecut pentru a găsi răspunsuri pentru prezent, de a sta cu adevăruri dureroase și de a simți speranța vindecării.

Putem face descoperiri, la fel cum “Alexa avea să descopere, ani mulți după, cât de inconștientă fusese, nu doar atunci, în punctul acela al vieții ei când cotise înspre el, ci în general, trăind la suprafața vieții, făcând alegeri dictate de un subconștient plin de răni și de gunoaie, ce nu fusese niciodată curățat sau vindecat, fără să înțeleagă niciodată până la capăt ce anume și de ce i se întâmpla, navigând pe apele tulburi ale tuturor traumelor pe care le adunase în cei 28 de ani de existență”.

Cartea “Orbi” aduce lumină cu privire la etapele unei relații de cuplu, dinamicile disfuncționale, proiecțiile, iluziile, amăgirile, capcanele care pot exista și mecanismele psihologice implicate. Este o invitație subtilă la a deschide ochii și la a privi în propria viață, în istoricul, în prezentul și în viitorul ei. Acest proces este un act de curaj, iubire, asumare, responsabilitate pentru propria stare de bine. Este o călătorie ce merită fiecare pas.

ÎNTR-O VOCE NEROSTITĂ – deblocarea traumelor și restabilirea stării de bine

Iuliana Popa — Mon, 04 Sep 2023 21:01:00 GMT

Ființa umană este o entitate complexă care necesită timp și răbdare pentru o înțelegere profundă. Experiențele noastre sunt variate și pot fi însoțite de trăiri plăcute sau, dimpotrivă, de durere, suferință, panică, neputință etc. Cartea “Într-o voce nerostită” scrisă de Peter A. Levine are în centrul său noțiunea de traumă și metoda terapeutică Somatic Experiencing® (Experimentarea somatică).

Peter Levine oferă o viziune asupra conceptului de traumă, aceasta fiind, din perspectiva sa, “o rană care poate fi transformată și vindecată”. “Mai degrabă decât a fi o boală în sensul clasic, trauma este o experiență profundă a unei afecțiuni sau tulburări.”

Autorul oferă claritate cu privire la condițiile în care un eveniment cu potențial traumatic are consecințe disfuncționale asupra persoanei (depresie, panică, teroare, neajutorare, neputință, șoc, angoasă, disperare, deznădejde, disociere, tulburare de stres post-traumatic), cât și asupra drumului ce trebuie parcurs pentru a readuce sistemul nervos la echilibru și a restaura starea de bine.

Prin exemplele personale, ale clienților săi și prin cercetările menționate, Peter Levine oferă o imagine a funcționării noastre în situații de stres și în situații traumatice.

El face în numeroase rânduri analogie cu lumea animală pentru a evidenția natura instinctuală, adânc înrădăcinată în fiziologia și neuropsihologia noastră. “Echilibrul dinamic dintre părțile cele mai primitive și cele mai evoluate/rafinate ale creierului permite rezolvarea traumei și integrarea și transformarea emoțiilor dificile.”

“Se pare că, pe măsură ce ne îndepărtăm de rădăcinile noastre instinctuale, am devenit o specie care se străduiește să devină din ce în ce mai bună în a-și face viața din ce în ce mai rea.”

În situații traumatice, oamenii sunt împinși dincolo de limitele capacității lor mentale și fizice. Aceste evenimente declanșează o serie de reacții și pot duce la boli psihice și fizice grave (tulburare de stres post-traumatic, tulburare depresivă, tulburări anxioase, boli cardiovasculare, boli gastrointestinale, dureri cronice etc.).

Abordarea terapeutică orientată spre corp, Somatic Experiencing® (SE), tratează simptomele post-traumatice prin modificarea senzațiilor interoceptive și proprioceptive asociate experienței traumatice.

Somatic Experiencing® se concentrează pe consecințele psihofiziologice ale evenimentului traumatic. Conform acestei abordări, simptomele de stres post-traumatic provin din incapacitatea persoanei de a finaliza reacția defensivă psihologică și fiziologică inițiată. Acest lucru duce la o dereglare persistentă a sistemului nervos.

Atenția persoanelor este îndreptată spre senzațiile interne, atât viscerale (interocepție), cât și musculo-scheletale (propriocepție și kinestezie). În acest sens, clienții sunt antrenați să reducă treptat excitația asociată traumei, tolerând și acceptând din ce în ce mai mult senzațiile fizice interioare și emoțiile asociate și să activeze resursele interne și externe, cum ar fi identificarea părților corpului sau a amintirilor care sunt asociate cu un sentiment pozitiv și liniștitor. Creșterea conștientizării interoceptive și proprioceptive duce la un “proces de descărcare”, după care activarea legată de traumă este rezolvată.

“Toate experiențele noastre (care datează încă din timpul formării în pântecele mamei noastre), toate stresurile, rănile și traumele, precum și sentimentele de siguranță, bucurie, grație și bunătate care ne-au afectat viața – toate acestea schimbă forma corpului nostru.”

“A avea o relație intimă cu senzațiile tale fizice și a le înțelege este esențial, deoarece acestea, în acțiunea de semnalizare, te ghidează prin experiențele și nuanțele vieții tale.”

Cartea “Într-o voce nerostită” este o invitație la ascultare, simțire și înțelegere a propriului corp și a propriilor senzații și reacții fiziologice, emoționale și comportamentale.

Referințe bibliografice

Brady, K. T., Killeen, T. K., Brewerton, T., & Lucerini, S. (2000). Comorbidity of psychiatric disorders and posttraumatic stress disorder. The Journal of Clinical Psychiatry, 61(Suppl7), 22–32. https://www.psychiatrist. com/wp-content/uploads/2021/02/24280_comorbiditypsychiatric-disorders-posttraumatic-stress.pdf

Brom, D., Stokar, Y., Lawi, C., Nuriel-Porat, V., Ziv, Y., Lerner, K., & Ross, G. (2017). Somatic experiencing for posttraumatic stress disorder: A randomized controlled outcome study. Journal of Traumatic Stress, 30(3), 304–312. DOI:10.1002/jts.22189

Kuhfuß, M., Maldei, T., Hetmanek, A., & Baumann, N. (2021). Somatic experiencing–effectiveness and key factors of a body-oriented trauma therapy: a scoping literature review. European journal of psychotraumatology, 12(1), 1929023. doi.org/10.1080/20008198.2021.1929023

Levine, P. A. (1997). Waking the tiger: Healing trauma. The innate capacity to transform overwhelming experiences. Berkeley, CA: North Atlantic Books.

Levine, P. A. (2022). Într-o voce nerostită: Deblocarea traumelor și restabilirea stării de bine. București: Pagina de Psihologie.

Payne, P., Levine, P. A., & Crane-Godreau, M. A. (2015). Somatic experiencing: Using interoception and proprioception as core elements of trauma therapy. Frontiers in Psychology, 6(93), 1–18. DOI:10.3389/fpsyg.2015.00093

Poate fi anticipată infidelitatea?

Iuliana Popa — Mon, 17 Jul 2023 21:00:00 GMT

Fidelitatea și infidelitatea sunt subiecte frecvent întâlnite în contextul relațiilor de cuplu. Conceptul de infidelitate apare deseori în discuțiile noastre, însă ne putem întreba în ce măsură îl înțelegem, de fapt.

Cele mai multe relații implică un acord nescris în ceea ce privește loialitatea reciprocă a partenerilor cuplului. Actele de infidelitate pot fi descrise ca încălcări ale acestui acord și pot avea efecte adverse asupra relației, constând uneori în încheierea relației/despărțire, separare sau divorț. Definițiile infidelității variază mult, dar putem descrie infidelitatea în linii mari ca angajarea în relații emoționale sau sexuale în afara limitelor convenite de către parteneri și pot include comportamente precum flirt, intimitate fizică (inclusiv sex), intimitate emoțională, îndrăgostire, utilizarea pornografiei ș.a.m.d.

Odată cu apariția și evoluția tehnologiei, comportamentele mediate de gadgeturi (sexting, trimiterea de fotografii sau video-uri explicite, videochat, pornografie etc.) au devenit, de asemenea, comune ca forme de infidelitate.

Așadar, definiția infidelității variază și este influențată de contextul socio-cultural, mediul în care am crescut, educație, experiențele trăite.

Te poți opri pentru câteva clipe și te poți întreba:

- Ce reprezintă pentru mine fidelitatea?

- Ce reprezintă pentru mine infidelitatea?

- Ce așteptări am de la partenerul meu/partenera mea cu privire la fidelitate?

Infidelitatea poate fi un eveniment perturbator într-o relație romantică, cu un impact puternic asupra ambilor parteneri și cu repercusiuni pe termen lung. Consecințele infidelității pot consta în stări de tristețe, deznădejde, dezamăgire, furie, umilință, nemulțumire, depresie, vină, suferință, frustrare, dorință de răzbunare, pierderea încrederii etc.

Infidelitatea este una dintre principalele cauze ale încheierii relațiilor de cuplu/casătoriilor. Este posibil ca infidelitatea să afecteze nu numai membrii cuplului, ci și copiii, familia extinsă și prietenii.

Este important să se identifice factorii de risc potențiali pentru infidelitate pentru a preveni numeroasele consecințe neplăcute.

Literatura de specialitate sugerează că variabilele individuale ale ambilor parteneri (stilul de atașament, variabilele socio-demografice, atitudinile sexuale, convingerile, sistemul de valori, trăsăturile de personalitate), precum și variabilele de cuplu (satisfacția sexuală și relațională, durata relației) pot prezice infidelitatea unui partener sau a ambilor parteneri.

Există mai multe variabile socio-demografice (gen, vârstă, nivel educațional, statut socio-economic) care au fost examinate în legătură cu infidelitatea. Teoria evoluționistă sugerează că bărbații ar fi mai motivați să se angajeze în infidelitate sexuală pentru a-și maximiza succesul reproductiv. Într-adevăr, multe studii au descoperit că bărbații sunt mai susceptibili în a se angaja în infidelitate sexuală, în timp ce femeile pot avea mai multe șanse de a se angaja în infidelitate emoțională.

Trăsăturile intraindividuale, atitudinile, convingerile, povestea de viață au impact asupra infidelității. De exemplu, indivizii cu atitudini sexuale mai permisive s-au dovedit a fi mai susceptibili în a se angaja în comportamente infidele.

Mai multe studii au descoperit că diferențele individuale în ceea ce privește atașamentul prezic infidelitatea. Mai exact, persoanele cu atașament anxios (persoanele care se simt nedemne de iubire, care caută reasigurare și sprijin excesiv în relații, care se îndoiesc de propriile capacități, care nu au încredere în ceilalți, care au temeri legate de respingere și abandon) și persoanele cu atașament evitant (persoanele care nu au încredere în capacitatea altora de a fi alături de ei și astfel se concentrează pe independență și autonomie, care preferă singurătatea și păstrează o anumită distanță fizică și emoțională față de ceilalți) au mai multe șanse să se implice în infidelitate în comparație cu persoanele cu atașament securizant (persoanele care se simt iubite și au încredere în ceilalți).

Este esențial de luat în seamă trăsăturile de personalitate și diferențele individuale pentru a obține o înțelegere mai aprofundată a motivului pentru care anumiți oameni pot avea tendința de a fi infideli. Este bine-cunoscut faptul că unele aspecte ale personalității sunt legate de infidelitate, cum ar fi un nivel ridicat de narcisism și/sau instabilitate emoțională.

Studiile au demonstrat faptul că persoanele cu un nivel mai ridicat de distres psihologic, anxietate sau depresie sunt mai susceptibile la a fi infidele, în condițiile în care nu percep suport și sprijin din partea partenerului/partenerei.

De asemenea, rata infidelității este mai mare la persoanele care au suferit abuz sexual sau în cazul în care există sex premarital. Altfel spus, experiențele timpurii și cele trăite de-a lungul vieții își pun amprenta asupra noastră și asupra relațiilor noastre în diverse moduri. Istoricul de viață este cel care contribuie la formarea unor credințe, convingeri, valori, comportamente, principii etc. Pe de altă parte, infidelitatea, insatisfacția conjugală și experiența divorțului în cazul părinților sunt asociate cu comportamentul de infidelitate al copiilor lor.

Factorii biologici, cum ar fi nivelurile ridicate de hormon foliculostimulant și testosteronul endogen sunt cunoscuți ca factori predictivi pentru comportamentele de risc, printre care se poate regăsi și infidelitatea.

Persoanele cu disfuncție sexuală (ejaculare precoce, ejaculare întârziată) sunt mai puțin predispuse la infidelitate, dar cei ai căror parteneri au o problemă cu funcția sexuală (dorință sexuală scăzută, anorgasmie, frigiditate) au o probabilitate crescută de a se implica în infidelitate. În cazul în care persoana are o nevoie sexuală nesatisfăcută, poate crește riscul de infidelitate. Pe de altă parte, buna funcționare sexuală este asociată cu rate mai scăzute de infidelitate.

Infidelitatea depinde nu numai de personalitatea individului, ci și de personalitatea partenerului său. Diferențele de personalitate și interacțiunile din cadrul cuplului sunt factori determinanți importanți ai infidelității. La nivelul sistemului diadic există factori care sunt asociați cu o probabilitate mai mare de infidelitate. Astfel, scorurile ridicate de compatibilitate și similitudinea dintre parteneri în ceea ce privește personalitatea sunt asociate cu niveluri mai ridicate de satisfacție conjugală și rate mai scăzute de infidelitate. Deși nu este consecvent în toate studiile, cele mai multe au descoperit că satisfacția relațională este un predictor semnificativ al fidelității.

Nemulțumirea sexuală, în special legată de o scădere a frecvenței sexului pe măsură ce durata relației crește, a fost, de asemenea, asociată cu o probabilitate mai mare de infidelitate pentru bărbați.

Prin urmare, infidelitatea este adesea rezultatul unor dinamici individuale și interindividuale. Altfel spus, infidelitatea este plasată în spațiul relațional, un spațiu care este despre contribuția fiecărui partener și despre dinamica dintre cei noi. Nu este despre a căuta vinovați, nu este despre a arăta cu degetul. Este despre a înțelege ce se întâmplă cu mine, ce se întâmplă cu tine, ce se întâmplă cu noi.

Rezultatele studiilor sugerează că abordarea dificultăților relaționale poate ajuta la prevenirea infidelității. În plus, deoarece dorința sexuală a fost unul dintre cei mai puternici predictori ai infidelității, comunicarea nevoilor și dorințelor sexuale și găsirea unor modalități de a satisface aceste nevoi în relații poate, de asemenea, să scadă riscul de infidelitate.

Fiecare persoană și fiecare relație este o ecuație unică, irepetabilă, iar abordarea individualizată și contextualizată este cea care aduce cel mai mare nivel de înțelegere.

Autocunoașterea reprezintă un punct esențial de plecare și poate face trecerea de la a trăi în baza experiențelor trecute și moștenirilor neprocesate la a trăi conștient, asumat, în contact cu propriile trăiri și nevoi. Ea aduce claritate cu privire la cine suntem, ce ne dorim, în ce fel contribuim la relațiile pe care le avem, ce este și ce nu este potrivit pentru noi.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Referințe bibliografice

Albright, J. M. (2008). Sex in America online: An exploration of sex, marital status, and sexual identity in internet sex seeking and its impacts. Journal of Sex Research, 45(2), 175 186. https://doi.org/10.1080/00224490801987481

Altınok, A., & Kılıç, N. (2020). Exploring the associations between narcissism, intentions towards infidelity, and relationship satisfaction: Attachment styles as a moderator. PloS one, 15(11), e0242277.

Atkins, D. C., Baucom, D. H., & Jacobson, N. S. (2001). Understanding infidelity: Correlates in a national random sample. Journal of Family Psychology, 15(4), 735–749. https://doi.org/10.1037//0893-3200.15.4.735

Blow, A. J., & Hartnett, K. (2005b). Infidelity in committed relationships II: A substantive review. Journal of Marital and Family Therapy, 31(2), 217–233. https://doi.org/10.1111/j.1752-0606.2005.tb01556.x

Fincham, F. D., & May, R. W. (2017). Infidelity in romantic relationships. Current Opinion in Psychology, 13, 70–74. https://doi.org/10.1016/j.copsyc.2016.03.008

Haseli, A., Shariati, M., Nazari, A. M., Keramat, A., & Emamian, M. H. (2019). Infidelity and its associated factors: A systematic review. Journal of Sexual Medicine, 16(8), 1155–1169. https://doi.org/10.1016/j.jsxm.2019.04.011

Liu, C. (2000). A theory of marital sexual life. Journal of Marriage and Family, 62(2), 363–374. https://doi.org/10.1111/j.1741-3737.2000.00363.x

Mark, K. P., & Haus, K. R. (2019). Extradyadic relations. In A. C. Michalos (Ed.), Encyclopedia of quality of life and well-being research (pp. 2102–2105).

Martins, A., Pereira, M., Andrade, R., Dattilio, F. M., Narciso, I., & Canavarro, M. C. (2016). Infidelity in dating relationships: Gender-specific correlates of face-to-face and online extradyadic involvement. Archives of Sexual Behavior, 45(1), 193 205. https://doi.org/10.1007/s10508-015-0576-3

McDaniel, B. T., Drouin, M., & Cravens, J. D. (2017). Do you have anything to hide? Infidelity-related behaviors on social media sites and marital satisfaction. Computers in Human Behavior, 66, 88–95. https://doi.org/10.1016/j.chb.2016.09.031

Owen, J., Rhoades, G. K., & Stanley, S. M. (2013). Sliding versus deciding in relationships: Associations with relationship quality, commitment, and infidelity. Journal of Couple & Relationship Therapy, 12(2), 135–149. https://doi.org/10.1080/15332691.2013.779097

Petersen, J. L., & Hyde, J. S. (2010). A meta-analytic review of research on gender differences in dexuality, 1993–2007. Psychological Bulletin, 136(1), 21–38. https://doi.org/10.1037/a0017504

Selterman, D., Garcia, J. R., & Tsapelas, I. (2019). Motivations for extradyadic infidelity revisited. Journal of Sex Research, 56(3), 273 286. https://doi.org/10.1080/00224499.2017.1393494

Sevi, B., Urganci, B., & Sakman, E. (2020). Who cheats? An examination of light and dark personality traits as predictors of infidelity. Personality and Individual Differences, 164, 110126.

Thompson, A. E., & O’Sullivan, L. F. (2016). Drawing the line: The development of a comprehensive assessment of infidelity judgments. Journal of Sex Research, 53(8), 910–926. https://doi.org/10.1080/00224499.2015.1062840

Vowels, L. M., Vowels, M. J., & Mark, K. P. (2022). Is infidelity predictable? Using explainable machine learning to identify the Most important predictors of infidelity. The Journal of Sex Research, 59(2), 224-237.

Furia la control - Ce facem cu furia copiilor? Dar cu furia noastră?

Iuliana Popa — Fri, 31 Mar 2023 21:00:00 GMT

A fi părinte este o sarcină complexă și solicitantă. Nivelurile ridicate de stres în activitatea de parenting pot duce la epuizare parentală, un concept recunoscut la nivel mondial, fiind utilizat și sub denumirea de burnout parental.

Fenomenul de burnout se referă la un sindrom specific de epuizare legat de situații prelungite de dezechilibru emoțional în care stresul perceput depășește resursele personale pentru a face față. Burnoutul parental este un sindrom rezultat din expunerea îndelungată la stresul parental cronic. Acesta cuprinde trei dimensiuni: o epuizare copleșitoare legată de rolul parental, distanțarea emoțională față de proprii copii și sentimentul de ineficiență în rolul parental.

Această afecțiune are consecințe grave atât pentru părinți, cât și pentru copii. Prin urmare, intervențiile pentru anticiparea, prevenirea și tratarea epuizării parentale sunt cruciale.

Burnoutul parental este strâns legat de dificultățile întâlnite în activitatea de parenting: gestionarea emoțiilor și comportamentelor proprii și ale copiilor, tantrumuri, refuzuri frecvente, conflicte, agresivitate verbală și/sau fizică, sentimente de frică, rușine, vinovăție, incompetență și lista poate continua.

Părinții pot simți furie din cauza incapacității de a controla comportamentul copiilor lor și este posibil să nu cunoască modalități de a-și exprima furia sau frustrarea fără a fi agresivi fizic sau verbal. Pe de altă parte, părinții pot suprima emoțiile, ceea ce este dăunător pentru propria lor stare de bine și pentru calitatea relației părinte-copil.

Părinții aflați în dificultate care, de asemenea, tind să se enerveze rapid și la provocări minime, prezintă un risc mai mare de a comite abuzuri asupra copiilor, în special dacă susțin și folosesc frecvent metode dure de disciplină. Reacțiile părinte-copil pot acționa în sincronie, astfel încât copiii cu un sentiment diminuat de securitate/siguranță manifestă furie sau suferință, provocând, astfel, niveluri mai ridicate de stres parental.

Parentingul, văzut cândva ca un flux unidirecțional de influență de la părinte la copil, este acum privit ca un proces complex bidirecțional între două persoane, fiecare cu trăsături distincte. Modul în care caracteristicile părintelui și ale copilului interacționează este considerat esențial pentru înțelegerea dinamicii relației părinte-copil.

Părinții se pot confrunta cu furia copiilor lor, cât și cu propria furie. Ambele situații implică o încărcătură emoțională puternică, uneori copleșitoare. Manifestarea acestor trăiri se poate face în moduri nepotrivite, fie că vorbim de țipete, jigniri, dispreț, critici, fie că lucrurile au degenerat în violență fizică. Consecințele pot fi trăite cu sentimente de rușine, vinovăție, regret, tristețe, neputință, deznădejde.

Vestea bună este că există soluții și avem oportunități de a deveni părinți și oameni mai buni.

Este de subliniat faptul că un copil vine pe lume cu anumite trăsături și predispoziții genetice, însă influențele din mediu își vor pune amprenta asupra felului în care se vor manifesta aceste elemente înnăscute și asupra dezvoltării și cristalizării diferitelor convingeri, percepții, valori, comportamente, atitudini. Părinții au un rol decisiv în dezvoltarea mecanismelor reglatorii ale copilului.

Ne putem întreba ce mesaj ascunde furia copilului, ce vrea să ne comunice copilul prin atitudinea și comportamentul său, ce nevoi sunt nesatisfăcute, cum a luat naștere acest mod de exprimare al copilului.

În afara acestei explorări, este nevoie de autoexplorare și autocunoaștere. Îți propun să ne mutăm atenția către propria persoană și să încercăm să găsim răspunsuri la următoarele întrebări:

- Cum este pentru mine să fiu părinte?

- Ce am înțeles eu de-a lungul timpului despre rolul de părinte?

- Ce este dificil pentru mine în a fi părinte?

- Care sunt părțile bune, plăcute ale rolului de părinte?

- Ce modele parentale am preluat din familia de origine?

- Ce din ce făceau părinții mei fac și eu cu copilul meu?

- Ce înseamnă pentru mine să fiu un părinte bun?

- Ce am aflat despre mine din experiența de părinte?

- Ce atitudini sau comportamente ale copilului mă fac să simt furie, frică, teamă, supărare etc.?

- Cum reacționez la comportamentele considerate inadecvate ale copilului meu?

- Ce semnificație are pentru mine comportamentul/atitudinea care mă înfurie, deranjează?

- Cum obișnuiesc eu să îmi manifest furia?

- Cum gestionau părinții furia mea?

- În ce situații și față de cine reacționez într-un mod similar?

- Ce vreau să transmit prin furia mea și comportamentele care o însoțesc?

- Ce aș vrea să se întâmple ca urmare a reacției mele?

- Cum pot ajunge la acest rezultat într-o manieră constructivă, fără consecințe neplăcute pentru mine sau copil?

Aceste întrebări pot fi un punct de pornire către autocunoaștere, un prim pas pentru înțelegerea bagajului nostru psihologic și a ceea ce dăm moștenire copiilor noștri.

Fă tot ceea ce ține de tine ca parentingul să fie o experiență plăcută pentru tine și pentru copiii tăi!

Vezi și articolul Parenting: de la agonia la ... armonie

Vezi și articolul Când parentingul este (și) despre părinte ... Burnout-ul parental
Vezi și articolul Când parentingul este (și) despre părinte ... Stresul parental

Referințe bibliografice

Hubert, S., & Aujoulat, I. (2018). Parental burnout: When exhausted mothers open up. Frontiers in Psychology, 9. https://doi.org/10.33 89/fpsyg.2018.01021

Koenig, J. L., Barry, R. A., & Kochanska, G. (2010). Rearing difficult children: Parents' personality and children's proneness to anger as predictors of future parenting. Parenting: science and practice, 10(4), 258-273.

Le, B. M., & Impett, E. A. (2016). The costs of suppressing negative emotions and amplifying positive emotions during parental caregiving. Personality and Social Psychology Bulletin, 42(3), 323-336.

Mikolajczak, M., Brianda, M. E., Avalosse, H., & Roskam, I. (2018). Consequences of parental burnout: Its specific effect on child neglect and violence. Child Abuse & Neglect, 80, 134–145. https://doi.org/10.1016/j.chiabu.2018.03.025

Mikolajczak, M., Gross, J. J., & Roskam, I. (2019). Parental burnout: What is it, and why does it matter? Clinical Psychological Science, 7(6), 1319–1329. https://doi.org/10.1177/2167702619858430

Prikhidko, A., & Swank, J. M. (2019). Examining parent anger and emotion regulation in the context of intensive parenting. The Family Journal, 27(4), 366-372.

Prikhidko, A., & Swank, J. M. (2020). Exhausted parents experience of anger: the relationship between anger and burnout. The Family Journal, 28(3), 283-289.

Roskam, I., Brianda, M.-E., & Mikolajczak, M. (2018). A step forward in the conceptualization and measurement of parental burnout: The Parental Burnout Assessment (PBA). Frontiers in Psychology, 9. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2018.00697

Un nou început sau … continuare!?

Iuliana Popa — Sat, 31 Dec 2022 22:05:00 GMT

Ce gânduri îți vin în minte în legătură cu anul ce tocmai a trecut?

Ce este mai important pentru tine: ce a trecut sau ce urmează să vină?

Cum se simte această trecere?

Obișnuim să vedem trecerea în noul an ca pe o ocazie de a lăsa în urmă tot ce a fost rău, dificil sau neplăcut. Avem nevoie de speranța că lucrurile vor merge mai bine și că vom avea parte de mai multe bucurii și împliniri.

A sosit momentul să privim acest început ca pe un nou capitol al cărții pe care o scriem zi de zi. Spun capitol și nu o nouă carte pentru că viața este despre acceptare și asumare, despre a ne uita în trecut pentru un viitor mai bun, despre a accepta că lucrurile au stat într-un anumit fel, că unele au depins de noi, altele nu și că putem lua lecții pentru a influența într-o măsură cât mai mare ceea ce se va întâmpla.

Următoarele întrebări ne pot ajuta să avem o mai mare claritate asupra a ceea ce a fost, asupra a ceea ce ne dorim și asupra a ceea ce putem face cu privire la viitor:

Care a fost cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat în anul 2022?

Care sunt cele mai importante schimbări pe care le-ai făcut în anul 2022?

Care a fost cel mai important obiectiv pe care l-ai avut pentru anul 2022?

Care este cea mai valoroasă lecție pe care ai primit-o în anul 2022?

Care este cea mai mare dorință pe care o ai pentru anul 2023?

Care este cea mai importantă schimbare pe care vrei să o faci în anul 2023?

Care sunt aspectele vieții tale pe care vrei să le îmbunătățești în anul 2023?

Ce îți dorești să faci diferit în anul 2023?

Ce experiențe dorești să trăiești în acest an?

Este în controlul nostru, într-o anumită măsură, ca în anul ce abia a început să facem alegerile potrivite pentru a trăi bucurii, împliniri, o stare de bine, de echilibru, satisfacții, liniște, pace și orice altceva ne-am dori.

A fi în contact cu propriile gânduri, trăiri emționale, nevoi și dorințe poate reprezenta un pas esențial în acest drum spre a trăi cu adevărat și a fi cu adevărat în propria viață. O modalitate de a ne ancora în propria ființă și experiență poate consta în a ne adresa cât de frecvent putem o serie de întrebări:

Cum mă simt acum?

Ce se întâmplă în corpul meu în acest moment?

Ce gânduri sunt prezente în mintea mea?

Cum a fost pentru mine să fac acest lucru/această activitate?

De ce anume am nevoie?

Ce mi-a generat bucurie astăzi?

Ce m-a întristat/înfuriat/rușinat etc.?

Ce alegeri am făcut astăzi?

Cum mă influențează aceste alegeri?

Ce am făcut pentru mine astăzi?

Cum contribui zilnic la visul și obiectivele mele?

Începe de pe acum să faci în așa fel încât la sfârșitul acestui an să poți spune că a fost un an bun, împlinitor, un an al bucuriei, al echilibrului, al zâmbetelor, al momentelor valoroase alături de cei dragi, un an al reușitelor personale și profesionale.

Eu îmi propun zilnic să fac ca TIMPUL SĂ TREACĂ ÎN FAVOAREA MEA.

Divorțul, trauma copilăriei!?

Iuliana Popa — Wed, 09 Nov 2022 22:01:00 GMT

Viața este o călătorie care așterne atât experiențe plăcute, cât și experiențe adverse, dureroase, neplăcute. Esențial este modul în care privim și gestionăm ceea ce (ni) se întâmplă.

Căsătoria este una dintre aceste experiențe pe care le putem trăi. Ea este un eveniment de viață care implică existența unui cuplu și, de cele mai multe ori, a unor copii. Din variate motive, aceste căsătorii se pot încheia.

Divorțul este o experiență cu un nivel ridicat de stres pentru întreaga familie. Așadar, separarea conjugală și divorțul sunt evenimente adverse care pot perturba mai multe aspecte ale funcționării familiei și se pot asocia cu probleme de sănătate fizică și psihică atât pentru adulți, cât și pentru copii.

Cercetările arată că numărul divorțurilor este în creștere constantă, iar acest aspect evidențiază necesitatea gestionării eficiente a separărilor conjugale, cu precădere în cazurile în care există copii.

Conform unor studii, conflictul familial prenatal, indiferent dacă este raportat de mamă sau de tată, a prezis puternic separarea parentală ulterioară, cu cea mai mare probabilitate de separare în primii 3 ani de viață ai copilului.

Separarea și divorțul reprezintă o cascadă de schimbări potențial stresante. Separarea este adesea asociată cu stresul crescut al părinților, atenția redusă acordată copilului/copiilor de către unul sau ambii părinți, perturbarea mediului de acasă, conflicte legate de bani, custodie/program de vizită, toate acestea fiind factori de stres pentru părinți și copii.

De asemenea, cercetările arată că nivelul de conflict anterior separării influențează problemele emoționale și comportamentale ale copilului/copiilor. Pe de altă parte, în cazul în care există conflict înainte, în timpul și după separare, efectele compuse ale conflictului și ale separării pot duce la multe consecințe negative pentru copii.

Separarea părinților poate provoca, de asemenea, multe schimbări în viața copiilor, cum ar fi tranziția la o nouă casă și/sau școală, schimbarea cercului social, insecurități financiare, probleme legate de programul de vizită etc.

Mulți copii prezintă schimbări de comportament în primul an de la separarea părinților. Deși majoritatea problemelor de adaptare se rezolvă în 2 până la 3 ani după separare, sentimentul de pierdere al copilului poate dura ani de zile, cu exacerbare în zilele de sărbători, zile de naștere și alte evenimente speciale. Adaptarea la o nouă situație de viață, tensiunile parentale continue și alienarea pot provoca suferință pentru copil.

Reacțiile copiilor la divorțul părinților sunt legate de mai mulți factori, inclusiv vârsta, stadiul de dezvoltare al copilului, temperamentul acestuia, capacitatea părinților de a se concentra asupra nevoilor și trăirilor emoționale ale copilului/copiilor, sprijinul social disponibil etc.

Copiii pot dezvolta o serie de comportamente, atitudini, conduite, reacții, simptome ca urmare a unei separări parentale (defectuoase):

- agitație

- iritabilitate

- apatie

- anxietate

- depresie

- ideație suicidară

- tulburări alimentare

- tulburări ale somnului

- izolare

- retragere socială

- agresivitate

- furie

- abuz de substanțe

- comportament sexual inadecvat

- comportamente opoziționite

- performanțe școlare scăzute

- dificultăți de învățare

- teamă de abandon

- regresie în dezvoltare (inclusiv pierderea abilităților de a utiliza toaleta, regresii în limbaj etc.)

- sentimente de vinovăție

- probleme de sănătate fizică

Este esențial faptul că nu divorțul sau separarea părinților, în sine, implică adversitate sau efect traumatic, ci există un potențial pentru adversitate sau traumă. Ceea ce face diferența este procesul de divorț/separare, modul în care este gestionată situația, aceste aspecte fiind decisive în ceea ce privește consecințele pe termen scurt, mediu și lung.

Separarea părinților, atunci când reconcilierea și repararea relației nu mai sunt posibile, reprezintă o modalitate de a transmite copilului/copiilor că avem libertatea de a alege să fim fericiți, să ne bucurăm de relațiile noastre cât timp acestea sunt benefice și împlinitoare pentru noi și pentru celălalt, să putem pleca atunci când simțim că nu mai suntem în locul potrivit.

Este în puterea adulților ca divorțul sau separarea conjugală să nu fie o traumă pentru copil/copii, ci o experiență neplăcută de viață care poate fi înțeleasă, prelucrată, procesată, acceptată.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Referințe bibliografice

Amato, P. R. (2001). Children of divorce in the 1990s: An update of the Amato and Keith (1991) meta-analysis. Journal of Family Psychology: JFP: Journal of the Division of Family Psychology of the American Psychological Association (Division 43), 15(3), 355–370.

Blackwell, D. L. (2010). Family structure and children's health in the United States: findings from the National Health Interview Survey, 2001-2007. Vital and Health Statistics. Series 10, Data from the National Health Survey, (246), 1-166.

Booth, A., & Amato, P. R. (2001). Parental predivorce relations and offspring postdivorce well-being. Journal of Marriage and Family, 63(1), 197–212. doi:10.1111/j.1741-3737.2001.00197.x

Clarke-Stewart, A., & Brentano, C. (2006). Divorce: Causes and consequences. Yale University Press.

Cohen, G. J., & Committee on Psychosocial Aspects of Child and Family Health. (2002). Helping children and families deal with divorce and separation. Pediatrics, 110(5), 1019-1023.

Darnall, D. (2011). The psychosocial treatment of parental alienation. Child and Adolescent Psychiatric Clinics, 20(3), 479-494.

Hayatbakhsh, M. R., Najman, J. M., Jamrozik, K., Mamun, A. A., Williams, G. M., & Alati, R. (2006). Changes in maternal marital status are associated with young adults' cannabis use: evidence from a 21-year follow-up of a birth cohort. International journal of epidemiology, 35(3), 673-679.

Kelly, J. B., & Emery, R. E. (2003). Children’s adjustment following divorce: Risk and resilience perspectives. Family Relations, 52(4), 352–362. doi:10.1111/j.1741-3729.2003.00352.x

Kleinsorge, C., & Covitz, L. M. (2012). Impact of divorce on children: developmental considerations. Pediatrics in review, 33(4), 147-54.

Lansford, J. E. (2009). Parental divorce and children's adjustment. Perspectives on psychological science, 4(2), 140-152.

Mrazek, D. (1993). A to Z Guide to Your Child's Behavior: A Parent's Easy and Authoritative Reference to Hundreds of Everyday Problems and Concerns from Birth to 12 Years. Perigee, The Putnam Publishing Group, 200 Madison Avenue, New York, NY 10016.

Robbers, S., van Oort, F., Huizink, A., Verhulst, F., van Beijsterveldt, C., Boomsma, D., & Bartels, M. (2012). Childhood problem behavior and parental divorce: Evidence for gene-environment interaction. Social Psychiatry and Psychiatric Epidemiology, 47(10), 1539–1548. doi:10.1007/s00127-011-0470-9

Sbarra, D. A., Bourassa, K. J., & Manvelian, A. (2019). Marital separation and divorce: Correlates and consequences. In B. H. Fiese, M. Celano, K. Deater-Deckard, E. N. Jouriles, & M. A. Whisman (Eds.), APA handbook of contemporary family psychology: Foundations, methods, and contemporary issues across the lifespan (pp. 687–705). American Psychological Association. https://doi.org/10.1037/0000099-038

Schoppe-Sullivan, S. J., Schermerhorn, A. C., & Cummings, E. M. (2007). Marital conflict and children’s adjustment: evaluation of the parenting process model. Journal of Marriage and Family, 69(5), 1118–1134. doi:10.1111/j.1741-3737.2007.00436.x

Sentse, M., Ormel, J., Veenstra, R., Verhulst, F. C., & Oldehinkel, A. J. (2011). Child temperament moderates the impact of parental separation on adolescent mental health: The trails study. Journal of Family Psychology, 25(1), 97.

Stadelmann, S., Perren, S., Groeben, M., & von Klitzing, K. (2010). Parental separation and children’s behavioral/emotional problems: The impact of parental representations and family conflict. Family Process, 49(1), 92–108. doi:FAMP1310 [pii]. doi:10.1111/j.1545-5300.2010.01310.x

Strohschein, L. (2005). Parental divorce and child mental health trajectories. Journal of Marriage and Family, 67(5), 1286–1300. doi:10.1111/j.1741-3737.2005.00217.x

Thadathil, A., & Sriram, S. (2020). Divorce, families and adolescents in India: A review of research. Journal of Divorce & Remarriage, 61(1), 1-21.

Vélez, C. E., Wolchik, S. A., Tein, J. Y., & Sandler, I. (2011). Protecting children from the consequences of divorce: A longitudinal study of the effects of parenting on children’s coping processes. Child development, 82(1), 244-257.

Wallerstein, J. S., & Kelly, J. B. (1975). The effects of parental divorce: experiences of the preschool child. Journal of the American Academy of Child Psychiatry.

Xerxa, Y., Rescorla, L. A., Serdarevic, F., Van IJzendorn, M. H., Jaddoe, V. W., Verhulst, F. C., ... & Tiemeier, H. (2020). The complex role of parental separation in the association between family conflict and child problem behavior. Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology, 49(1), 79-93.

Părinți liniștiți, COPII FERICIȚI

Iuliana Popa — Sun, 17 Jul 2022 21:01:00 GMT

Rolul de părinte poate fi cel mai dificil și cel mai complex rol din viața noastră. Acesta aduce bucurii neașteptate și provocări care ne pot pune în dificultate.

Viața de zi cu zi este solicitantă, iar responsabilitățile pe care le avem sunt numeroase. Ne putem simți blocați în dificultăți legate de parenting: refuzurile copiilor, probleme de adaptare la creșă, grădiniță sau școală, comportamente agresive, dependența de gadgeturi, conflicte între frați, încălcarea regulilor și limitelor, divorțul/separarea părinților etc.

Cartea “Părinți liniștiți, copii fericiți” scrisă de către Dr. Laura Markham reprezintă o călătorie în lumea interioară a părintelui și a copilului, oferind mai multă înțelegere asupra nevoilor celor doi.

Conform cărții “Părinți liniștiți, copii fericiți”, parentingul nu înseamnă ce face copilul, ci felul în care vom reacționa noi, părinții. Mai mult, ceea ce numim parenting nu se întâmplă doar între părinte și copil, ci și în interiorul părintelui și al copilului.

“Propria reglare emoțională – un termen mai elevat pentru capacitatea de a ne păstra calmul – ne permite să tratăm oamenii din viața noastră, printre care și oamenii mai mici, cu respect, calm și responsabilitate. Doar așa ajung copiii să fie echilibrați emoțional, responsabili și respectuoși.”

Această carte evidențiază necesitatea de autocunoaștere a părintelui, de deschidere către propriile experiențe de viață, suferințe, răni, frustrări, nevoi, dorințe. “Copilul nu ne provoacă furie sau anxietate care ne aruncă în lupte de putere, acestea provin mai degrabă din propriile temeri și îndoieli. Propriile experiențe din copilărie, traumele timpurii – mai mici și mai mari – fac parte din personalitatea noastră.”

Părinții pot oferi din ceea ce au și din ceea ce au trăit. “Copiii au nevoie să se simtă profund conectați cu părinții lor, pentru că altfel nu se simt în siguranță, iar mintea nu le poate funcționa pentru a regla emoțiile și a accepta îndrumarea parentală.”

Cele trei idei fundamentale ale acestei cărți sunt:

1. reglarea emoțiilor

2. conectarea

3. îndrumare, nu control

Aprofundarea acestor idei se traduce în transformarea modului în care ne raportăm la propria persoană și propriile experiențe, cât și la transformarea interacțiunilor cu proprii copii.

“Cu toții ne dorim să creștem copii față de care să rămânem apropiați, care să ne iubească și care să poarte mai departe iubirea noastră atunci când nu vom mai fi. Cu toții ne dorim să creștem copii care se dezvoltă armonios din rădăcinile și cu aripile pe care le-am oferit noi, care să își amintească, mai târziu, o copilărie plină de iubire și râsete care i-au făcut să se simtă atât de încrezători în ei înșiși, încât orice părea posibil. În fiecare zi din copilăria copilului vostru, creați acest viitor.”

Propun să facem în fiecare zi tot ceea ce ține de noi pentru ca experiența de părinte și copilăria celor mici să fie o călătorie plăcută!

Copilăria la psiholog: mit, clișeu sau necesitate?

Iuliana Popa — Tue, 31 May 2022 21:01:00 GMT

Psihoterapia și copilăria apar adesea împreună în cadrul discuțiilor. Ne putem întreba dacă această asociere este un mit, dacă a devenit un clișeu sau dacă este o necesitate de a ne uita în trecut pentru un viitor mai bun.

Copilăria este o perioadă de creștere, evoluție, dezvoltare accelerată, toate acestea realizându-se sub influența eredității, mediului și educației.

Numeroase studii au demonstrat că abordarea și includerea experiențelor timpurii în procesul psihoterapeutic sunt profund întemeiate.

Experiențele adverse din copilărie s-au dovedit a fi un predictor puternic pentru problemele emoționale și fizice la vârsta adultă. Într-un studiu efectuat pe aproximativ 10.000 de participanți s-a constatat că cei cu antecedente de abuz în copilărie prezintă un risc de 1.6 – 2.9 ori mai mare pentru cancer, boli pulmonare cronice, fracturi ale scheletului, hepatită, diabet, accident vascular cerebral, boli hepatice și boală cardiacă ischemică.

În plus față de aceste constatări, incidența alcoolismului, depresiei, abuzului de droguri și sinuciderii a fost de 4 - 12 ori mai mare decât pentru cei fără antecedente de abuz. Riscul în ceea ce privește fumatul, obezitatea și promiscuitatea a crescut, de asemenea, semnificativ pentru adulții care au suferit traume în copilărie.

Studiile arată că există consecințe pe termen lung ale traumelor din copilărie, iar acestea includ: probleme de atașament, tulburări de alimentație, depresie, comportament suicidar, anxietate, alcoolism, comportament violent, tulburări de dispoziție și tulburare de stres posttraumatic.

Când sunt lăsate netratate, experiențele adverse din copilărie generează o multitudine de probleme de sănătate fizică și mentală de-a lungul vieții. Cercetătorii au descoperit că traumele provoacă modificări neuronale și hormonale de durată care modelează structurile și funcționarea creierului, modificări care pot avea efecte profunde asupra tuturor dimensiunilor dezvoltării sociale, cognitive, biologice și emoționale.

În istoricul personal se pot găsi numeroase răspunsuri cu privire la dificultățile sau tulburările din prezent și se pot identifica soluții și căi pentru un viitor mai bun, caracterizat prin stare de bine, echilibru, împlinire, sănătate la modul general.

În concluzie, trecutul este trecut în măsura în care nu este prezent!

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Referințe bibliografice:

Broad, R. D., & Wheeler, K. (2006). An adult with childhood medical trauma treated with psychoanalytic psychotherapy and EMDR: A case study. Perspectives in Psychiatric Care, 42(2), 95-105. doi.org/10.1111/j.1744-6163.2006.00058.x

Felitti, V.J., Anda, R.F., Nordenberg, E., Williamson, M.S., Spitz, A.M., Edwards, V., et al. (1998). Relationship of childhood abuse and household dysfunction to many of the leading causes of death in adults. The adverse childhood experiences (ACE) study. American Journal of Preventative Medicine, 14 (4), 245–258.

Golu, F. (2015). Manual de psihologia dezvoltării. O abordare psihodinamică. Iași: Polirom.

Perry, B. (2002). Maltreated children: Experience, brain development and the next generation. New York: W.W. Norton & Co.

Van der Kolk, B. (2003). Posttraumatic stress disorder and the nature of trauma. In M. Solomon & D. Siegel (Eds.), Healing Trauma. New York: W.W. Norton & Co., pp. 168–192.

Stilurile de atașament

Iuliana Popa — Mon, 14 Mar 2022 22:00:00 GMT

“Relațiile intime reprezintă unul dintre cele mai valoroase și mai satisfăcătoare daruri pe care ni le oferă viața.”

Relațiile sunt un aspect important al vieții noastre. Ele pot fi o sursă de plăcere, bucurie, încântare, împlinire, sprijin, susținere, intimitate, echilibru. Uneori se întâmplă ca relațiile să implice provocări mai mici sau mai mari, să fie asociate cu stres, anxietate, tristețe, nemulțumire, frustrare, conflicte.

Psihologia ne poate explica din mai multe perspective modul de funcționare al relațiilor și factorii implicați în dinamicile relaționale.

Cartea de față își propune (și reușește) să ne ofere o imagine clară și cuprinzătoare asupra relațiilor de cuplu din perspectiva teoriei atașamentului.
“Teoria atașamentului se întemeiază pe ideea că nevoia de a trăi într-o relație apropiată este imprimată în genele noastre.” Legăturile umane fac parte din natura noastră, astfel că “nevoia de a fi lângă o anumită persoană este atât de importantă, încât creierul are un mecanism biologic responsabil pentru crearea și reglarea conexiunii cu figurile noastre de atașament (părinți, copii, parteneri de cuplu)”.

Teoria atașamentului distinge trei stiluri principale de atașament:
- atașament securizant (persoanele cu acest stil de atașament se simt confortabil în intimitate și sunt de obicei calde și iubitoare);
- atașament anxios (persoanele cu acest stil de atașament sunt foarte dornice de intimitate, sunt deosebit de preocupate de relațiile lor și sunt în general îngrijorate în legătură cu capacitatea partenerului de a le iubi la fel de mult);
- atașament evitant (persoanele cu acest stil de atașament pun semnul egalității între intimitate și pierderea independenței personale și încearcă în permanență să limiteze apropierea de partener).

“Numeroase studii arată că după ce devenim atașați de cineva, formăm împreună o unitate fiziologică. Partenerul nostru ne reglează tensiunea arterială, ritmul cardiac, ritmul respirației și nivelul hormonilor în sânge.”

Cartea de față abordează “paradoxul dependenței”: cu cât este mai eficientă dependența oamenilor unii de ceilalți, cu atât ei devin mai îndrăzneți și mai independenți. “Principiile atașamentului ne învață că, pentru majoritatea indivizilor, dependența emoțională este pe măsura nevoilor care nu au fost satisfăcute.

Cartea “Stilurile de atașament” pune la dispoziția noastră instrumentele necesare pentru a avea o imagine mai clară asupra funcționării personale și asupra funcționării partenerului nostru/partenerei noastre, identificând stilurile de atașament predominante, nevoile, tiparele mentale și vulnerabilitățile specifice fiecărui stil, principalele dificultăți, cât și moduri concrete și practice de gestionare a provocărilor care rezultă din stilurile de atașament diferite sau incompatibile.

Această carte este un proces de autocunoaștere și cunoaștere a celorlalți. Este un pas spre alegeri mai potrivite, adaptate nevoilor personale, un pas spre conștientizare și împlinire relațională.
Aceste demersuri ne ajută să înțelegem nevoile personale în cadrul unei relații, ne ajută să identificăm persoanele capabile (sau incapabile) să răspundă acestor nevoi, ne sprijină în a dezvolta abilități de a comunica asertiv și eficient, de a soluționa dispute și de a rezolva situațiile conflictuale.

Relațiile împlinite presupun implicare, dedicare, interes. Orice relație este bidirecțională, iar funcționarea acesteia este rezultatul a ceea ce sădește fiecare partener în relație.

“Relațiile nu trebuie lăsate la voia întâmplării.”

Vezi și articolul Relații toxice sau ... NU. Alege să alegi!

Vezi și articolul Viața în doi

Vezi și articolul Șansa unei vieți fericite în doi

Relații toxice sau ... NU. Alege să alegi!

Iuliana Popa — Mon, 31 Jan 2022 22:00:00 GMT

Relațiile, la modul general, au un impact semnificativ asupra diferitelor aspecte ale vieții noastre. Unul dintre cele mai renumite studii, studiul Harvard asupra fericirii, a demonstrat faptul că persoanele care au relații satisfăcătoare, funcționale cu familia, prietenii și comunitatea sunt mai fericite, mai sănătoase și trăiesc mai mult decât cele care au dificultăți în relațiile sociale. Aceste rezultate accentuează importanța relațiilor în viețile noastre.

Cuplul este locul unde începe viața umană. Căutarea, stabilirea, menținerea și ruperea relațiilor de cuplu sunt teme centrale ale existenței umane și, cu precădere, ale vârstei adulte.

Divorțul și problemele în cuplu sunt printre cele mai stresante condiții cu care se confruntă oamenii. Persoanele care au relații problematice sunt mai susceptibile de a suferi de anxietate, depresie și abuz de substanțe, de a avea probleme medicale și diverse disfuncții, funcționare imunologică afectată, tensiune arterială crescută, predispoziție la accidente și comportamente cu risc pentru sănătate. În plus, copiii ai căror părinți au căsnicii aflate în dificultate sunt mai predispuși să sufere de anxietate, depresie, probleme de conduită și să aibă o sănătate fizică afectată.

Ne așteptăm și ne dorim ca relația de cuplu să fie sursa principală de intimitate, sprijin, ajutor și companie, cât și un context facilitator pentru creșterea și dezvoltarea personală.

Auzim în repetate rânduri și în diverse contexte despre relații toxice, disfuncționale, nocive, însă nu la fel de des se vorbește despre relații sănătoase, funcționale, împlinitoare. De fapt, acestea din urmă reprezintă punctul de reper și de comparație.

În mintea noastră iau naștere diverse dileme, nelămuriri, întrebări în legătură cu relația de cuplu, printre care:

- Oare este persoana potrivită pentru mine?

- Când ar trebui să ies dintr-o relație?

- Ar trebui să trec peste infidelitate?

- Mai pot fi fericit/ă în relație dacă am fost înșelat/ă?

- Ar trebui să rămân în relație pentru copii?

- Cum îmi dau seama că sunt într-o relație potrivită sau nu?

- Ce înseamnă relație toxică?

- Cum fac diferența dintre sacrificiu și compromis?

- Este normal ca într-o relație să facem compromisuri?

- Oare partenerul/partenera ar trebui să știe ce-mi doresc?

- Ar trebui ca ambii parteneri să gândească la fel pentru ca relația să funcționeze?

- Opusurile se atrag?

- Gelozia este un semn al iubirii?

- Poate fi îmbunătățită viața sexuală?

- Peste ce nu ar trebui să trec?

- Relația mai poate fi salvată sau e nevoie să ne despărțim?

- Ce fac când celălalt nu se implică?

- Există dragoste necondiționată?

- Ce fac dacă partenerul/partenera nu vrea să mergem la terapie de cuplu?

Este nevoie să se facă diferența dintre o relație funcțională și una perfectă. Prima poate exista, a doua nu. Funcționarea sănătoasă a cuplului presupune că este normal un anumit grad de conflict în relațiile intime, “conflictul” fiind definit ca o discrepanță între nevoile, preferințele, scopurile sau stilurile interpersonale ale partenerilor.

Cuplurile trebuie să rezolve conflictele în mod constructiv pentru a satisface nevoile ambilor parteneri și pentru a îndeplini funcțiile de bază ale unei relații apropiate (încredere, comunicare, securitate fizică și financiară, companie, intimitate, respect, cooperare, sprijin).

Într-o relație sănătoasă, partenerii sunt capabili să comunice clar și să colaboreze, să observe, să înțeleagă diferențele dintre ei și să valorifice beneficiile acestor diferențe. O relație funcțională este caracterizată prin respect reciproc pentru părerile, nevoile, dorințele, valorile, obiectivele partenerului/partenerei, comunicare deschisă, autentică, asertivă, implicare și interes, prezență și disponibilitate din partea ambilor parteneri, cooperare și sprijin în situații dificile, negociere și spațiu personal, încredere în partener/ă.

O relație sănătoasă permite ambilor parteneri să se manifeste autentic, natural, să fie vulnerabili, să împărtășească atât bucuriile, cât și dezamăgirile, nemulțumurile, frustrările. O relație de cuplu este un spațiu în care ne dăm voie să renunțăm la măști, competiție, demonstrativitate.

Recomand o serie de întrebări pe care ți le poți adresa pentru a avea o imagine mai clară asupra relației în care te afli, în care te-ai aflat sau pe care ți-o dorești:

- Care este limbajul meu de iubire? (vezi cartea Cele cinci limbaje ale iubirii, autor Gary Chapman)

- Care este limbajul de iubire al partenerului meu/partenerei mele?

- Care sunt nevoile mele într-o relație?

- Cum mă simt în prezența partenerului/partenerei?

- În ce măsură relația de cuplu mă sprijină în atingerea obiectivelor mele?

- Ce am de oferit într-o relație?

- Ce mă aștept să primesc într-o relație?

- Ce pot tolera și ce nu pot tolera într-o relație?

- Cum gestionăm conflictele, diferențele de perspectivă, neînțelegerile?

- Care sunt punctele comune ale relațiilor mele de cuplu?

- Care sunt criteriile pe care le folosesc în alegerea partenerului/partenerei?

- Ce caut la un partener/o parteneră?

- Ce aduce partenerul/partenera în viața mea?

- Cum s-a schimbat viața mea de când sunt într-o relație?

- Ce crezi că ar trebui îmbunătățit în relația de cuplu?

- Care sunt punctele tari, aspectele forte ale cuplului?

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Referințe bibliografice

Baucom, D. H., Epstein, N. B., LaTaillade, J. J., & Kirby, J. S. (2008). Cognitive-behavioral couple therapy.

Clulow, C. (Ed.). (2000). Adult Attachment and Couple Psychotherapy: The “Secure Base” in Practice and Research (1st ed.). Routledge. doi.org/10.4324/9780203137901

Epstein, N. B., & Baucom, D. H. (2002). Enhanced cognitive-behavioral therapy for couples: A contextual approach. American Psychological Association.

Gurman, A. S., Lebow, J. L., & Snyder, D. K. (Eds.). (2015). Clinical handbook of couple therapy. Guilford Publications.

Kline, G. H., Pleasant, N. D., Whitton, S. W., & Markman, H. J. (2006). Understanding couple conflict. The Cambridge handbook of personal relationships, 445-462.

Să fie banii pe lista dorințelor noastre!?

Iuliana Popa — Sun, 02 Jan 2022 22:00:00 GMT

Despre bani și fericire

Banii și fericirea reprezintă două concepte care sunt adesea aduse împreună. Mulți oameni se întreabă dacă viața lor ar fi mai bună dacă ar avea mai mulți bani, iar alte persoane cred cu tărie că banii le-ar aduce mai multă fericire. Banii par a fi omniprezenți în viețile noastre: cei mai mulți mergem la job pentru a obține resurse financiare, achiziționăm bunuri sau servicii în schimbul banilor, ne planificăm vacanțele în funcție de bugetul disponibil etc. Altfel spus, banii sunt în strânsă legătură și chiar determină hrana pe care o alegem, spațiul în care locuim, modalitatea de transport pentru care optăm, școala la care merg copiii, activitățile extrașcolare la care participă aceștia și lista poate contiua. În acest context este justificată întrebarea: banii aduc fericirea?

Cercetările care au încercat să lămurească această problemă, dacă banii aduc fericirea, s-au focalizat atât asupra diferențelor dintre indivizi, cât și asupra diferențelor dintre culturi și națiuni. În ambele cazuri, venitul este asociat cu starea subiectivă de bine. Cei cu un nivel de trai scăzut sunt mai puțin mulțumiți de propria viață și trăiesc mai multe emoții negative.

Unele studii realizate în 1965, 1991, 1993, 1994 și 2005 au demonstrat constant că cei bogați sunt, în cea mai mare parte, mai fericiți decât cei săraci, iar persoanele care trăiesc în țări cu economii mai ridicate sunt, în medie, mai fericite decât cele care trăiesc în țări cu economii mai scăzute.

Un studiu realizat de Gillis, Perkins, Roemer și Snodgrass (1996) afirmă că acest lucru nu ar trebui să fie surprinzător având în vedere faptul că statutul economic mai ridicat este asociat cu mai multe aspecte dezirabile precum: speranță de viață crescută, malnutriție redusă și mortalitate infantilă mai mică, acces la servicii de sănătate și de educație.

Ridley, Rao, Vikram și Schilbach (2019) au arătat că ratele de depresie, anxietate și sinucidere corelează negativ cu veniturile, puterea de cumpărare și ocuparea forței de muncă. Cei cu veniturile cele mai mici dintr-o comunitate suferă de depresie, anxietate și alte tulburări mintale comune de 1,5 până la de 3 ori mai des decât cei cu venituri mai mari.

Numeroși stresori sociali și fizici sunt corelați cu venitul, incluzând conflictul și tulburările familiale, dizolvarea familiei, depresia maternă, expunerea la violență, precum și o severitate (autoritate) crescută a părinților și diminuarea receptivității parentale.

Un corp de cercetare în creștere arată că sărăcia este asociată cu o dereglare neuroendocrină care poate modifica funcția creierului și poate contribui la dezvoltarea afecțiunilor cronice cardiovasculare, imune și psihiatrice.

Studiul lui Diener, Horwitz și Emmon (1985) asupra milionarilor arată că cei bogați cred că banii le aduc fericirea atunci când sunt folosiți pentru a-i ajuta pe ceilalți și că banii oferă libertate sporită de a alege activități de agrement și prieteni. Într-adevăr, banii le permit oamenilor să-și asume controlul asupra vieții lor, oferind o mai mare autonomie față de modul în care aleg să-și petreacă timpul (Gallo & Matthews, 2003; Kraus, Piff, Mendoza-Denton, Rheinschmidt & Keltner, 2012), iar astfel de sentimente au fost asociate cu o satisfacție mai mare în viață (Howell & Howell, 2008).

Kahneman și Deaton (2010) concluzionează că venitul mare cumpără satisfacția vieții, dar nu fericirea, însă venitul scăzut este asociat atât cu o satisfacție a vieții scăzută, cât și cu bunăstare emoțională redusă.

Michael Norton, profesor universitar de administrarea afacerilor şi marketing la Şcoala de Afaceri Harvard, afirmă faptul că este greșit să considerăm că banii nu pot cumpăra fericirea, iar dacă avem această credință înseamnă că nu-i cheltuim pe ce trebuie (pentru mai multe detalii – How to buy happiness)

Dunn, Aknin și Norton (2008) au realizat un experiment simplu conceput pentru a testa dacă cheltuielile pentru propria persoană sau cheltuielile pentru ceilalți duc la un nivel diferit de fericire. Într-un campus universitar din Canada oamenilor li s-au acordat fie 5 dolari, fie 20 de dolari și au fost instruiți să cheltuiască acești bani pentru ei înșiși sau pentru alții până la sfârșitul zilei. Atunci când au fost contactați la sfârșitul zilei, cei desemnați să cheltuiască pentru alții erau mai fericiți decât cei desemnați să cheltuiască pentru ei înșiși, indiferent de sumă.

Altfel spus, dacă oamenii își folosesc banii pentru a cumpăra bunuri materiale, probabil că vor avea parte de mai puțină fericire decât dacă ar cumpăra experiențe sau lucruri care să-i aducă mai aproape de alte persoane sau dacă s-ar folosi de bani pentru a valorifica timpul.

În concluzie, banii sunt necesari pentru a ne asigura hrana, accesul la serviciile de sănătate, educație, confort etc., însă fericirea vine din modul în care îi cheltuim.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Referințe bibliografice:

Cantril, H. (1965). The pattern of human concern. New Brunswick, NJ: Rutgers University Press.

COUNCIL, O. C. P. (2016). Poverty and Child Health in the United States. Pediatrics, 137(4).

Diener, E., Horwitz, J., & Emmons, R. A. (1985). Happiness of the very wealthy. Social indicators research, 16(3), 263-274.

Diener, E., Sandvik, E., Seidlitz, L., & Diener, M. (1993). The relationship between income and subjective well-being: Relative or absolute? Social Indicators Research, 28, 195–223.

Donnelly, G. E., Zheng, T., Haisley, E., & Norton, M. I. (2018). The amount and source of millionaires’ wealth (moderately) predict their happiness. Personality and Social Psychology Bulletin, 44(5), 684-699.

Dunn, E. W., Aknin, L. B., & Norton, M. I. (2008). Spending money on others promotes happiness. Science, 319(5870), 1687-1688.

Evans, G. W., & Kim, P. (2013). Childhood poverty, chronic stress, self‐regulation, and coping. Child development perspectives, 7(1), 43-48.

Gallo, L. C., & Matthews, K. A. (2003). Understanding the association between socioeconomic status and physical health: do negative emotions play a role?. Psychological bulletin, 129(1), 10.

Gillis, M., Perkins, D. H., Roemer, M., & Snodgrass, D. R. (1996). Economics of development (4th ed.). New York: W. W. Norton and Company.

Howell, R. T., & Howell, C. J. (2008). The relation of economic status to subjective well-being in developing countries: a meta-analysis. Psychological bulletin, 134(4), 536.

Kahneman, D., & Deaton, A. (2010). High income improves evaluation of life but not emotional well-being. Proceedings of the national academy of sciences, 107(38), 16489-16493.

Kraus, M. W., Piff, P. K., Mendoza-Denton, R., Rheinschmidt, M. L., & Keltner, D. (2012). Social class, solipsism, and contextualism: how the rich are different from the poor. Psychological review, 119(3), 546.

Ridley, M., Rao, G., Vikram, P., & Schilbach, F. (2019). Poverty and Mental Illness: Causal Evidence. Mimeo.

Veenhoven, R. (1991). Is happiness relative? Social Indicators Research, 24, 1–34.

Veenhoven, R. (1994). Correlates of happiness: 7,836 findings from 603 studies in 69 nations: 1911–1994. Unpublished manuscript, Erasmus University, Rotterdam, The Netherlands.

Zavisca, J., & Hout, M. (2005). Does money buy happiness in unhappy Russia?

Te crezi deștept?

Iuliana Popa — Mon, 08 Nov 2021 22:01:00 GMT

Aptitudini cognitive și coeficient de inteligență

Funcțiile cognitive reprezintă procese psihice extrem de importante și sunt prezente încă de la naștere. Ele sunt caracteristice naturii umane și sunt implicate în toate activitățile pe care le desfășurăm.

Inteligența se referă la funcționarea intelectuală. Ea reprezintă, la modul general, aptitudinea de a învăța, de a înțelege și de a gestiona situațiile noi, subliniind-se funcția adaptativă. Inteligența prezintă un grad ridicat de eritabilitate și prezice rezultate educaționale, ocupaționale și de sănătate cu o acuratețe mult mai mare decât orice altă trăsătură.

Inteligența cognitivă este definită ca fiind o combinație de abilități verbale, numerice și spațiale care include: orientare spațială, utilizarea memoriei, fluența cuvintelor, relațiile verbale, viteza perceptuală, inducția și deducția etc.

Numeroase studii au confirmat că inteligența cognitivă este unul dintre cei mai buni predictori ai competenței în ceea ce privește învățarea și performanța în muncă, în special atunci când sarcinile prezintă un nivel ridicat de complexitate și dificultate.

Testarea standardizată a inteligenței este considerată unul dintre cele mai mari succese ale psihologiei. Este cu siguranță una dintre cele mai persistente și utilizate descoperiri din domeniu.

Evaluarea aptitudinilor cognitive și a coeficientului de inteligență oferă o imagine asupra proceselor intelectuale și identifică nivelul de dezvoltare și funcționare al acestora.

De asemenea, se pot identifica deficite cu valoare explicativă pentru performanțe suboptime sau achiziții sub cele expectate pentru o anumită vârstă și un anumit context.

O perspectivă corectă asupra aptitudinilor cognitive și coeficientului de inteligență poate facilita orientarea școlară și profesională.

Intervenția psihologică poate sprijini optimizarea aptitudinilor cognitive prin intermediul tehnicilor și metodelor specifice domeniului, în limitele impuse de ereditate.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Strategii de învățare și motivație școlară

Iuliana Popa — Thu, 04 Nov 2021 22:01:00 GMT

Învățarea este un proces prezent încă din primele zile de viață (și chiar mai devreme, în perioada prenatală) și ne definește pe tot parcursul vieții. Aceasta are loc în moduri diferite, în funcție de vârstă și context.

Parcursul școlar și profesional este strâns legat și condiționat de procesul de învățare și de motivație.

Complexitatea procesului de învățare presupune antrenarea unor strategii și abilități diverse, iar motivația este necesară pentru susținerea acestor demersuri.

Evaluarea strategiilor de învățare și a motivației școlare vizează variate domenii ale activității școlare: strategii de studiu, abilități de luare de notițe/ascultare, strategii de citire/înțelegere, abilități de scriere/cercetare, strategii folosite la teste/evaluări, tehnici de organizare a materialelor, a informațiilor, gestionarea timpului, motivație pentru învățare, anxietate față de testare, dificultăți de concentrare/atenție.

Identificarea punctelor tari şi a punctelor slabe ale unui elev încă din primele etape educaţionale permite aplicarea unor intervenții corective sau preventive cu scopul de a putea atinge performanțele așteptate, de a dobândi achizițiile corespunzătoare vârstei și de a se bucura de procesul învățării.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Motricitatea și dezvoltarea psihică

Iuliana Popa — Mon, 01 Nov 2021 22:01:00 GMT

Mișcarea este prezentă în existența umană încă din perioada prenatală și joacă roluri extrem de importante, uneori decisive, în dezvoltarea ulterioară.

Competența motrică poate fi definită ca reprezentând capacitatea unei persoane de a executa diferite acte motorii, inclusiv coordonarea abilităților motorii fine și grosiere care sunt necesare pentru a gestiona sarcinile școlare, academice și sarcinile de zi cu zi.

Dezvoltarea precară sau suboptimă a competențelor motrice poate compromite dezvoltarea adecvată în alte domenii precum: cognitiv, social, emoțional, școlar, academic (abilitatea de a comunica, de a scrie, de a explora și manipula corespunzător mediul, de a interacționa, de a-și coordona mișcările etc.).

Tulburările motrice sunt adesea primul indicator al faptului că un copil are o tulburare majoră de dezvoltare.

Evaluarea competenţelor motrice poate avea scopul de a identifica întârzieri în dezvoltare. Având în vedere posibilele repercusiuni ale unei dezvoltări defectuoase a competențelor motrice, se deduce necesitatea evaluării și intervenției multidisciplinare adecvate.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Fă din sănătatea ta (mintală) o prioritate!

Iuliana Popa — Sun, 31 Oct 2021 22:01:00 GMT

Sănătatea mintală este o parte integrantă și esențială a sănătății. Ea este importantă în fiecare etapă a vieții, de la copilărie și adolescență până la maturitate și senectute.

Sănătatea mintală reprezintă o stare de bine care constă în performanța funcțiilor psihice, asigurând activități productive, relații funcționale cu celelalte persoane, capacitatea de adaptare la schimbare și de a face față adversităților și factorilor stresori.

O implicație importantă a acestei definiții constă în faptul că sănătatea mintală este mai mult decât absența tulburărilor mintale sau a dizabilităților.

Sănătatea mintală este fundamentală pentru capacitatea noastră colectivă și individuală de a gândi, simți, acționa, interacționa unii cu ceilalți, de a avea o stare de bine și o calitate satisfăcătoare a vieții.

Pornind de la aceste premise, promovarea, protecția și restabilirea sănătății mintale pot fi privite ca o preocupare vitală a indivizilor, comunităților și societăților din întreaga lume.

Sănătatea mintală este indispensabilă pentru starea de bine personală, relațiile familiale și interpersonale și contribuția la comunitate sau societate.

Atunci când sunt prezente dificultăți sau disfuncționalități în sfera sănătății mintale, putem vorbi despre tulburări sau boli psihice.

Tulburările mintale sunt condiții de sănătate care se caracterizează prin modificări ale gândirii, dispoziției sau comportamentului (sau o combinație a acestora) și care sunt asociate cu stresul și/sau funcționarea defectuoasă. Acestea generează o serie de probleme care pot include disfuncționalitate, dizabilitate, durere sau moarte.

Impactul acestor tulburări este semnificativ, iar deseori necesită ajutor de specialitate.

Psihologul evaluează și acționează prin intermediul intervențiilor psihologice cu scopul de a diminua sau elimina simptomatologia diverselor tulburări mintale (tulburări de neurodezvoltare, tulburări depresive, tulburări anxioase, tulburări obsesiv-compulsive, tulburări asociate traumei și factorilor de stres, tulburări de comportament alimentar, tulburări ale ciclului somn-veghe, disfuncții sexuale, tulburări legate de consumul de substanțe și dependențe, tulburări de personalitate etc.), cu scopul de a susține depășirea unor obstacole și dificultăți sau cu scopul optimizării unor aspecte psihologice.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Diferențele interpersonale – oportunități de creștere și dezvoltare

Iuliana Popa — Thu, 28 Oct 2021 21:01:00 GMT

“Suntem cu toții diferiți, din fericire!”

Dezvoltarea umană este un proces continuu, multidimensional, deosebit de complex și laborios care se realizează sub influența și interacțiunea factorilor genetici și factorilor de mediu, astfel încât putem vorbi despre caracteristici de unicitate, ceea ce ne diferențiază, dar putem vorbi și despre însușiri comune și o serie de etape și achiziții specifice ființelor umane ce determină prezența unor note generale comune.

Temperamentul se referă la diferențele individuale în ceea ce privește stilul comportamental, cognitiv, reacțiile emoționale și fiziologice asociate cu nivelul de reactivitate și autoreglare, trăsături care sunt vizibile încă din copilăria timpurie. Temperamentul nu se referă la influențele socializării, ci la o dispoziție biologică de bază față de anumite comportamente.

Conceptul de personalitate se referă la integrarea dinamică a totalității experiențelor subiective și a tiparelor de comportament, gândire și simțire ale unei persoane. Este o integrare dinamică în măsura în care implică o asociere organizată, integrată a mai multor trăsături și experiențe care se influențează reciproc, rezultatul final al coordonării mai multor dispoziții. În acest sens, personalitatea reprezintă o entitate mult mai complexă și mai sofisticată decât pur și simplu suma tuturor trăsăturilor sale componente.

Personalitatea este privită ca un model complex de caracteristici psihologice adânc încorporate care sunt exprimate în fiecare domeniu al funcționării psihologice. Personalitatea este adesea confundată cu doi termeni înrudiți: caracter și temperament. Deși toate cele trei cuvinte au semnificații similare în utilizarea obișnuită, caracterul se referă la caracteristicile dobândite în timpul educației noastre și vizează un anumit grad de conformitate cu standardele sociale.

Personalitatea și temperamentul au impact asupra tuturor activităților și domeniilor vieții noastre: social, școlar, academic, profesional.

Evaluarea psihologică facilitează identificarea trăsăturilor de personalitate și temperament și reprezintă un demers de autocunoaștere și un factor important de dezvoltare și optimizare în diferite arii de funcționare.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Copilărie și adolescență - muguri ai diferențelor interpersonale

Iuliana Popa — Tue, 26 Oct 2021 21:01:00 GMT

“Diferit înseamnă diferit, nu greșit!”

Diferențele individuale sunt evidente încă din copilărie și adolescență și se poate vorbi despre temperament.

Cele mai multe modele și teorii cu privire la temperament au subliniat tendințele comportamentale care apar la începutul vieții, care sunt frecvent, dar nu exclusiv, emoționale și care au o bază biologică.

Contribuția temperamentului la apariția problemelor emoționale și comportamentale a fost cercetată pe larg, în special în ceea ce privește problemele de externalizare, cum ar fi agresivitatea, hiperactivitatea și comportamentul opoziționist, și problemele de internalizare, cum ar fi anxietatea și depresia.

Evaluarea temperamentului și intervenția psihologică la copii și adolescenți pot facilita identificarea unor activități și preocupări potrivite caracteristicilor acestora, cât și prevenția unor dificultăți emoționale, comportamentale, sociale care pot fi asociate unor aspecte ce țin de temperament.

“Suntem cu toții diferiți, din fericire!”

Cum se dezvoltă primele trăsături de personalitate ale copiilor și adolescenților și cum vor arăta ele în personalitatea viitorului adult?

Cum ar putea influența personalitatea apariția psihopatologiei și care sunt primele semne? Răspunsurile la aceste întrebări sunt cruciale pentru a descrie, a înțelege, a explica și a prezice natura și parcursul vieților individuale de-a lungul timpului.

Personalitatea reprezintă tendințele sau tiparul unei persoane de a se comporta, de a gândi și de a simți. Altfel spus, sunt trăsături care se manifestă în moduri consecvente, consistente și trans-situaționale.

Trăsăturile de personalitate modelează variate aspecte de-a lungul vieții, influențează funcționarea socială, școlară, academică, profesională, sănătatea și starea de bine. Copilăria și adolescența sunt considerate perioade de formare și transformare în viața unei persoane. Sunt evidente diferențele individuale care există între persoane, astfel că unii copii sau adolescenți sunt exuberanți, dezinvolți, în timp ce alții sunt rezervați, timizi, unii sunt impulsivi, alții sunt impasibili.

Evaluarea personalității în cazul copiilor și adolescenților este adaptată procesului de formare și cristalizare a structurilor de personalitate, fiind surprinse elemente relevante pentru etapa de dezvoltare în care se află și care prezintă posibilitatea de stabilizare în personalitatea viitorului adult.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Copilăria, adolescența și sănătatea mintală

Iuliana Popa — Sun, 24 Oct 2021 21:01:00 GMT

La nivel mondial, între 10% și 20% dintre copii și adolescenți se confruntă cu tulburări de sănătate mintală, dar majoritatea dintre aceștia nu caută ajutor de specialitate și nu primesc îngrijiri corespunzătoare.

1 din 6 persoane care au o tulburare mintală are vârsta cuprinsă între 10 și 19 ani.

La nivel global, depresia este una dintre principalele boli și cauze ale dizabilității și disfuncționalității în rândul adolescenților.

Sinuciderea este a treia cauză principală de deces pentru persoanele cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani.

Jumătate din tulburările de sănătate mintală au debutul în jurul vârstei de 14 ani.

(Organizația Mondială a Sănătății – www.who.int)

Sănătatea mintală presupune existența unei stări de bine din punct de vedere psihologic, emoțional și social. Aceasta influențează modul în care gândim, simțim și acționăm. De asemenea, determină modul în care gestionăm stresul, relaționăm cu ceilalți și facem alegeri. Sănătatea mintală este importantă în fiecare etapă a vieții, de la copilărie și adolescență până la senectute.

Deși termenii următori sunt adesea folosiți interschimbabil, problemele de sănătate mintală și boala mintală nu sunt același lucru. O persoană poate avea o problemă de sănătate mintală fără a fi diagnosticată cu o boală mintală.

Tulburările mintale sunt condiții care afectează gândirea, starea afectivă, dispoziția, comportamentul unei persoane sau chiar întreaga funcționare a acesteia. Astfel de condiții pot fi ocazionale sau de lungă durată (cronice).

Debutul tulburărilor psihice în timpul copilăriei sau adolescenței a fost asociat cu o performanță școlară scăzută, absenteism, abandon școlar, cât și cu o afectare a vieții sociale și ocupaționale, inclusiv la vârsta adultă. Toate acestea au implicații importante pentru persoană, cât și pentru societate, în general.

Printre cele mai frecvente tulburări mintale care pot fi diagnosticate în copilărie și adolescență se numără: tulburarea din spectrul autismului, tulburarea cu deficit de atenție și/sau hiperactivitate (ADHD), tulburările anxioase, tulburările depresive și tulburările de comportament.

Copilăria și adolescența reprezintă perioade critice pentru prevenire, depistare precoce și intervenții în domeniul sănătății mintale.

Lipsa evaluării și a intervenției optime poate fi adesea asociată cu deficiențe severe pentru copii și tineri, precum și pentru familiile lor.

Este esențială apelarea la serviciile de evaluare și recunoaștere timpurie a tulburărilor de ordin psihologic, la serviciile de intervenție în timp util și la serviciile de prevenție. În ciuda acestui fapt, multe probleme de sănătate mintală trec neobservate, sunt tratate doar în stadii avansate sau în momentul în care simptomele creează disfuncții în variate domenii.

Ajutorul de specialitate poate fi oportunitatea de a valorifica resursele și de a ameliora limitele unei persoane.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Copilăria, adolescența și dezvoltarea emoțională

Iuliana Popa — Wed, 20 Oct 2021 21:01:00 GMT

De-a lungul copilăriei și adolescenței, copiii și tinerii învață cum să-și exprime și să-și regleze nenumăratele stări emoționale și să înțeleagă emoțiile și sentimentele proprii și ale altora. Ei dobândesc competențe emoționale.

În mod specific, competența emoțională este capacitatea de a experimenta și exprima în mod intenționat și pe deplin o varietate de emoții, de a regla expresivitatea și experiența emoțională atunci când este necesar și de a înțelege emoțiile personale și ale celorlalți.

Aceste abilități, pe măsură ce se dezvoltă în copilărie și adolescență, susțin rezolvarea cu succes a sarcinilor de dezvoltare axate pe succesul social, academic și profesional.

Competența emoțională este crucială pentru capacitatea copiilor și adolescenților de a interacționa și de a forma relații cu ceilalți, de a se adapta la situații dificile, de a gestiona factorii de stres, de a controla impulsurile comportamentale, de a eticheta adecvat stările emoționale, de a manifesta empatie și compasiune.

Aceste competențe emoționale sunt importante și influențează calitatea vieții pe tot parcursul acesteia.

Identificarea nivelului de dezvoltare al competențelor emoționale poate sprijini înțelegerea unor probleme sau dificultăți cu care se confruntă copilul sau adolescentul și oferă posibilitatea de a interveni pentru corecție sau optimizare.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Copilăria, adolescența și dezvoltarea cognitivă

Iuliana Popa — Tue, 19 Oct 2021 21:01:00 GMT

Competențele cognitive sunt implicate în toate sarcinile și activitățile zilnice și sunt definitorii pentru natura umană.

Dezvoltarea cognitivă vizează controlul executiv și procesarea cognitivă complexă (planificarea, schimbarea sarcinilor, rezolvarea problemelor, generarea de strategii pentru a atinge un anumit obiectiv, auto-reglarea, luarea deciziilor, adaptarea la noi situații și condiții).

Evaluarea competențelor și a dezvoltării cognitive este un demers important în diagnoza variatelor tulburări: retardul mintal (tulburarea de dezvoltare intelectuală), tulburarea din spectrul autismului, tulburarea cu deficit de atenție și/sau hiperactivitate (ADHD), tulburări de învăţare etc.

Investigarea şi explorarea nivelului de dezvoltare a funcțiilor cognitive includ evaluarea a numeroase fenomene și procese psihice: atenţie, memorie, categorizare, dezvoltarea limbajului, dezvoltarea raţionamentului şi a rezolvării de probleme etc.

Nivelul de dezvoltare al funcțiilor cognitive este crucial pentru anticiparea performanțelor școlare și academice, precum și pentru adaptarea la variate contexte și sarcini.

Evaluarea psihologică și intervenția timpurie asupra unor deficite de dezvoltare cognitivă prezintă o probabilitate ridicată de gestionare, recuperare sau ameliorare.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Copilăria, adolescența și competențele sociale

Iuliana Popa — Sun, 17 Oct 2021 21:01:00 GMT

Cel mai lung studiu din istorie, studiul Harvard asupra fericirii, a demonstrat faptul că persoanele care au legături sociale mai bune cu familia, prietenii și comunitatea sunt mai fericite, mai sănătoase și trăiesc mai mult decât cele care au dificultăți în relațiile sociale.

Competențele sociale sunt strâns legate de natura umană și calitatea noastră de ființe sociale. Ele sunt indispensabile încă din copilărie, de le primele contacte ale copilului cu adulții care îi oferă îngrijire, sunt un aspect esențial atunci când copilul intră în colectivitate, influențează dezvoltarea identității, cu precădere în adolescență, și își pun amprenta asupra calității vieții și relațiilor până la senectute.

Copilăria și adolescența sunt etape critice ale vieții în ceea ce privește sănătatea mintală și capacitatea de a avea relații funcționale. Acestea sunt stadii în care creșterea și dezvoltarea se întâmplă într-un ritm accelerat. Copiii și adolescenții dobândesc abilități emoționale și sociale care le modelează starea de bine prezentă și viitoare și sunt importante pentru modul în care vor trăi anumite roluri și situații în viața de adult.

Competențele sociale se referă la capacitatea unei persoane de a-și optimiza comportamentul în funcție de informațiile disponibile în mediul social și relațional.

Inițiativa socială și controlul comportamental reprezintă două dimensiuni majore ale competenței sociale. Competențele sociale, modelate de normele și valorile culturale, pot influența exprimarea, semnificarea și dezvoltarea comportamentelor sociale specifice, cum ar fi: sociabilitatea, timiditatea, inhibarea, cooperarea, complianța, agresivitatea, sfidarea, precum și calitatea și desfășurarea relațiilor interpersonale.

Deficitele în ceea ce privește competențele sociale pot fi asociate anumitor tulburări (tulburarea din spectrul autismului, tulburare de conduită, tulburare de personalitate antisocială ș.a.m.d.) și se pot traduce prin numeroase dificultăți de stabilire a unor relații, conflicte, dificultăți de integrare, toate acestea având impact asupra dezvoltării ulterioare, a stimei de sine, a încrederii în forțele proprii, autoeficacității etc.

Evaluarea și intervenția psihologică a competențelor sociale au rolul de a oferi o imagine asupra nivelului lor de dezvoltare și de a crește probabilitatea copilului sau adolescentului de a trăi împlinire și satisfacție în relațiile interpersonale.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Cât de mult ceea ce faci este ceea ce vrei să faci?

Iuliana Popa — Wed, 13 Oct 2021 21:01:00 GMT

Domeniul profesional reprezintă o parte importantă a vieții noastre. În această arie, oamenii pot avea ocazia de a-și valorifica și manifesta caracteristicile, interesele, valorile, abilitățile, având drept rezultat performanța și satisfacția profesională și personală.

Asocierea dintre valorile și interesele oamenilor și mediile educaționale și profesionale compatibile elimină o serie de dificultăți și probleme ce pot apărea: burnout profesional, insatisfacție, performanțe scăzute, nivel scăzut al stării de bine, anxietate, depresie, tulburări ale somnului etc.

Așadar, activitatea profesională este o parte esențială a vieții noastre care are o influență importantă asupra sănătății, stării de bine și calității vieții. Alegerile pe care le facem în domeniul profesional au impact asupra funcționării noastre generale și au consecințe asupra multor arii ale existenței noastre.

Lipsa autocunoașterii abilităților, competențelor, valorilor și intereselor profesionale poate avea repercusiuni în ceea ce privește alegerile legate de carieră și poate conduce la dezechilibru personal, probleme de sănătate fizică și mintală, scăderea calității vieții, insatisfacție, dificultăți sociale și relaționale.

Astfel, în multe contexte se vorbește despre ocupație, carieră, profesie, vocație. Un alt subiect intens dezbătut în cadrul familiilor este legat de alegerea activităților extrașcolare potrivite pentru copil, alegerea liceului și, mai târziu, a facultății și a carierei.

Lucrurile pot fi destul de simple atunci când sunt cunoscute o serie de caracteristici, abilități, valori și interese profesionale ale copilului, adolescentului sau adultului.

Pe lângă investigarea aptitudinilor, a abilităților, a caracteristicilor de personalitate, procesul de orientare în carieră include și analiza intereselor și valorilor ocupaționale.

Valorile și interesele reprezintă structuri motivaționale, convingeri care orientează și ghidează selecția și evaluarea acțiunilor, activităților, a persoanelor sau a evenimentelor.

Cunoscând aceste interese și valori profesionale, este facilitat procesul de autocunoaștere necesar în alegerea și dezvoltarea carierei, cresc exponențial șansele ca persoana să facă alegeri vocaționale potrivite, să obțină performanțe și să cunoască succesul.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Autonomia personală în copilărie și adolescență

Iuliana Popa — Mon, 11 Oct 2021 21:01:00 GMT

În prima parte a vieții copilul este dependent, într-o mare măsură, de îngrijirile adulților. Este de dorit ca, pe măsură ce copilul crește, să dobândească o serie de abilități, printre care: capacitatea de a gândi și de a acționa în mod independent, de a se autoîngriji, de a găsi strategii proprii de rezolvare a unor situații problematice.

Dezvoltarea autonomiei personale are un rol central prin faptul că facilitează dezvoltarea cognitivă, emoţională, socială, motrică și reprezintă o achiziție utilă și necesară pentru starea de bine și pentru o viață împlinită.

Competenţele de autonomie personală asigură și sprijină dezvoltarea unor abilităţi în diferite domenii, având strânsă legătură cu domeniul autoîngrijirii: a mânca singur, a se îmbrăca/dezbrăca, a utiliza toaleta, a fi responsabil pentru propriile jucării, a identifica situaţiile periculoase etc.

Autonomia personală este o dimensiune relevantă pentru adaptarea şcolară, fiind un bun predictor al împlicării în sarcină, al evitării sau confruntării cu probleme dificile, al achiziţionării de cunoştinţe prin explorare, al independenței adecvate fiecărei vârste și funcționării autonome.

Evaluarea psihologică ajută la identificarea unei posibile desincronizări între nivelul actual al autonomiei și nivelul așteptat pentru vârsta copilului sau adolescentului. Ajutorul specializat sprijină optimizarea competențelor de autonomie personală prin intermediul unor intervenții psihologice specifice care au scopul de a stimula dezvoltarea în domeniile în care se identifică deficite.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Vârste și provocări

Iuliana Popa — Sun, 10 Oct 2021 21:01:00 GMT

Examinarea clinică a statusului mintal și screeningul deteriorării cognitive

Examinarea statusului mintal constă în evaluarea aspectului și comportamentului, atitudinii, percepției, cogniției, judecății și raționamentului, orientării în timp și spațiu, nivelului de funcționare al altor funcții psihice.

Deoarece numărul persoanelor în vârstă este în creștere la nivel mondial, disfuncția cognitivă devine o problemă importantă în domeniul sănătății.

Disfuncția cognitivă, cum ar fi demența, este o problemă importantă pentru sănătatea publică. Prevalența disfuncției cognitive crește odată cu vârsta, afectând 20% dintre cei până în 65 de ani și 45% dintre cei cu vârsta de 90 de ani sau mai mult, cu o dublare a prevalenței la fiecare 5 ani.

Se prevede un număr din ce în ce mai mare de pacienți cu disfuncție cognitivă pentru societățile și țările cu venituri ridicate, iar Organizația Mondială a Sănătății preconizează faptul că demența va deveni a treia cauză principală de morbiditate până în 2030.

În aceste condiții pot fi prezente dizabilități semnificative în funcționarea profesională, socială și economică, scăderea stării de bine și a calității vieții, iar un obiectiv important îl reprezintă evaluarea, prevenția și intervenția de specialitate.

Examinarea clinică a statusului mintal și screeningul deteriorării cognitive au ca scop identificarea funcționării cantitative și calitative a capacităților psihice precum: memorie, orientare în timp, orientare în spațiu, atenție și calcul, limbaj receptiv și expresiv, înțelegere, citire, scriere, desenare, viteză de procesare etc.

Examinarea clinică a statusului mintal și screeningul deteriorării cognitive se utilizează pentru identificarea unor probleme și afecțiuni psihologice, pentru indicarea severității acestora și pentru a oferi recomandări și direcții pentru intervențiile psihologice. Aceste demersuri integrează rezultatele mai multor teste psihologice, interviuri clinice, observații comportamentale, istoric medical și alte informații disponibile.

Identificarea timpurie a persoanelor cu risc potențial ridicat pentru o afecțiune sau tulburare specifică oferă șansa de a beneficia de intervenții de specialitate cu scopul de a diminua sau elimina simptomatologia diverselor tulburări mintale, cu scopul de a susține depășirea unor obstacole și dificultăți sau cu scopul optimizării unor aspecte psihologice.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Acționezi sau reacționezi?

Iuliana Popa — Thu, 07 Oct 2021 21:01:00 GMT

Stresul este un fenomen omniprezent și un subiect frecvent discutat în societățile moderne. Acesta este central pentru multe teorii contemporane despre sănătatea și comportamentul uman.

Stresul este o reacție psihologică și fiziologică la cerințele și solicitările vieții și apare atunci când o persoană percepe că mediul solicită sau depășește resursele de care dispune pentru a face față, depășește capacitatea sa de adaptare.

În fața factorilor stresori, persoanele acționează sau reacționează în diverse moduri. Aceste acțiuni întreprinse cu scopul diminuării nivelului de stres poartă denumirea de coping.

Așadar, în strânsă legătură cu noțiunea de stres este cea de coping. Strategiile de coping reprezintă modalități relativ stabile de a face faţă evenimentelor negative/adverse de viaţă.

Copingul este definit în mod obișnuit ca eforturile cognitive, emoționale și comportamentale realizate pentru a stăpâni, tolera sau reduce cerințele externe și/sau interne.

Întrucât unele strategii de coping sunt considerate adaptative prin faptul că îmbunătățesc funcționarea, alte strategii sunt considerate dezadaptative deoarece sunt asociate cu niveluri menținute sau crescute de stres și suferință.

Evaluarea psihologică ajută la identificarea stilurilor de coping cu impact asupra funcționării persoanei, iar intervenția psihologică asigură îmbunătățirea și optimizarea strategiilor de a gestiona situațiile stresante, având ca rezultat creșterea abilității de management al stresului și a stării de bine fizice și psihice.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Răspunsul biologic la stresul psihologic

Iuliana Popa — Tue, 05 Oct 2021 21:01:00 GMT

Ce nu ne omoară ne face mai rezilienți sau mai vulnerabili?

Stresul este un fenomen omniprezent și un subiect frecvent discutat în societățile moderne. Acesta este central pentru multe teorii contemporane despre sănătatea și comportamentul uman.

În psihologie se folosește termenul de stres pentru a face referire la presiuni sau cerințe impuse organismelor pentru a se adapta sau a se ajusta.

Stresul psihologic apare atunci când o persoană percepe că mediul solicită sau depășește capacitatea sa de adaptare. Stresorii includ factori psihologici cum ar fi examinările școlare sau academice, problemele în relațiile sociale, schimbările de viață (moartea unei persoane dragi, divorțul, schimbarea unui loc de muncă etc.).

De asemenea, includ dificultăți zilnice cum ar fi blocaje în trafic sau factori de mediu precum expunerea la temperaturi extreme sau niveluri ridicate de zgomot.

Studiile asupra stresului psihologic se concentrează fie pe apariția unor evenimente care sunt considerate consensual ca depășind capacitatea cuiva de a face față, fie pe răspunsurile individuale la evenimente care indică această suprasarcină.

Stresul este un element important în cercetarea asupra sănătății deoarece este asociat cu un risc crescut pentru o varietate de probleme grave de sănătate mintală și fizică. Având în vedere evenimentele stresante, expunerea la stresul psihosocial este asociată cu un risc crescut pentru o serie de tulburări somatice și psihice, fiind în relație cu funcționarea sistemului imunitar.

Stresul psihologic cronic poate reduce rezistența biologică și poate perturba homeostazia adrenocorticală, ceea ce duce la anomalii în acțiunea cortizolului.

Există dovezi că stresul este implicat în dezvoltarea, menținerea sau exacerbarea mai multor condiții de sănătate precum: astm bronșic, artrită reumatoidă, tulburări anxioase, tulburări depresive, boli cardiovasculare, dureri cronice, tulburări autoimune, virusul imunodeficienței umane/SIDA, accident vascular cerebral, boala Alzheimer, anumite tipuri de cancer și alte boli asociate cu procesul de îmbătrânire.

O serie de cercetări recente arată că reacțiile cardiovasculare și secreția excesivă de cortizol ca răspuns la stresul psihologic acut sunt asociate cu efecte comportamentale și de sănătate adverse: depresie, obezitate, bulimie și dependențe. Stresul este implicat și în accelerarea îmbătrânirii biologice și în mortalitatea prematură.

Stresul cronic poate afecta sănătatea în două moduri:

1. În primul rând, poate crește numărul comportamentelor care compromit sănătatea, cum ar fi consumul de alcool și fumatul.

2. În al doilea rând, produce schimbări în sistemele fizice ale organismului, astfel că sistemul endocrin eliberează catecolamine și corticosteroizi care pot provoca daune inimii, vaselor de sânge și pot afecta funcționarea sistemului imunitar.

Un număr tot mai mare de cercetări sugerează că activarea pe termen lung indusă de stres a sistemului nervos simpatic și a axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale poate duce la creșterea inflamației despre care se știe că joacă un rol cheie în fiziopatologia unei varietăți de boli.

Corpul uman conține o serie de sisteme fiziologice care sunt implicate în stres și boală. Unul dintre cele mai importante sisteme este componenta inflamatorie a sistemului imunitar. Inflamația este prima linie de apărare pe care sistemul imunitar o declanșează atunci când suferim o vătămare sau o boală, reprezentând o componentă importantă a vindecării și a izolării bolii. Inflamația este esențială pentru vindecarea rănilor și pentru prevenirea răspândirii infecției.

Cu toate acestea, activarea inflamatorie exagerată, repetată sau prelungită poate crește, în timp, riscul de boală și mortalitate precoce. Important este faptul că răspunsurile inflamatorii sunt reglate de sistemului nervos simpatic și axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală care se activează ca răspuns la factorii de stres. Acest lucru explică rezultatele cercetărilor conform cărora un nivel ridicat de stres este asociat cu o probabilitate ridicată de a dezvolta răceli sau o simptomatologie mai severă.

Deși stresul poate fi o experiență neplăcută, o anumită cantitate de stres poate fi sănătoasă și se numește eustres. Stresul prea mult, cât și prea puțin, afectează negativ calitatea funcționării noastre. În acest context se vorbește despre o cantitate optimă de stres care are rolul de a ne mobiliza, motiva și de a ne ajuta să funcționăm optim.

În concluzie, bucură-te de viață și lasă biologia să își facă treaba în favoarea ta!

*Stresul acut se referă la evenimente sau situații specifice, cu durată limitată, care au un grad ridicat de noutate, imprevizibilitate sau reprezintă o amenințare. Stresul psihologic acut apare adesea în urma unor evenimente precum: dezastre naturale (cutremure, tsunami, erupții vulcanice, inundații), război etc.

*Stresul cronic se referă la expunerea repetată și/sau prelungită la factori stresori cu impact pe termen lung asupra funcționării persoanei.

Te invit să completezi Inventarul evenimentelor stresante pentru a identifica nivelul de stres din viața ta și

probabilitatea de a dezvolta probleme de sănătate.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Referințe bibliografice

Carroll, D., Ginty, A. T., Whittaker, A. C., Lovallo, W. R., & de Rooij, S. R. (2017). The behavioural, cognitive, and neural corollaries of blunted cardiovascular and cortisol reactions to cute psychological stress. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 77, 74- 86. doi.org/10.1016/j.neubiorev.2017.02.025

Cohen, S., Janicki-Deverts, D., & Miller, G. E. (2007). Psychological stress and disease. Jama, 298(14), 1685-1687. doi:10.1001/jama.298.14.1685

Fischer, S., Nater, U. M., & Laferton, J. A. (2016). Negative stress beliefs predict somatic symptoms in students under academic stress. International journal of behavioral medicine, 23(6), 746-751. doi.org/10.1007/s12529-016-9562-y

Muscatell, K. A., & Eisenberger, N. I. (2012). A social neuroscience perspective on stress and health. Social and personality psychology compass, 6(12), 890-904. doi.org/10.1111/j.1751-9004.2012.00467.x

Nevid, J. S., Rathus, S. A., Greene, B. (2013). Abnormal psychology in a changing world (9th ed.). Pearson.
Osler, M., Bendix, L., Rask, L., & Rod, N. H. (2016). Stressful life events and leucocyte telomere length: Do lifestyle   factors, somatic and mental health, or low grade inflammation mediate this relationship? Results from a cohort of   Danish men born in 1953. Brain, Behavior, and Immunity, 58, 248-253. doi.org/10.1016/j.bbi.2016.07.154
Ramachandruni, S., Handberg, E., & Sheps, D. S. (2004). Acute and chronic psychological stress in coronary disease.   Current opinion in cardiology, 19(5), 494-499. DOI: 10.1097/01.hco.0000132321.24004.25
Sarafino, E. P. & Smith T. W. (2010). Health Psychology: Biopsychosocial Interactions, 7th Edition. John Wiley & Sons.
Shields, G. S., & Slavich, G. M. (2017). Lifetime stress exposure and health: A review of contemporary assessment   methods and biological mechanisms. Social and personality psychology compass, 11(8), e12335.   doi.org/10.1111/spc3.12335
Slavich, G. M. (2016). Life stress and health: A review of conceptual issues and recent findings. Teaching of   Psychology, 43(4), 346-355. doi.org/10.1177/0098628316662768

Slavich, G. M. (2019). Stressnology: The primitive (and problematic) study of life stress exposure and pressing need for better measurement. Brain, Behavior, and Immunity, 75, 3-5. doi.org/10.1016/j.bbi.2018.08.011

Viața în doi

Iuliana Popa — Sun, 03 Oct 2021 21:01:00 GMT

Dificultăți și soluții

“Ne naștem dintr-o relație, suntem răniți într-o relație și ne vindecăm printr-o relație.”— Harville Hendrix

Relația de cuplu are efecte profunde asupra stării de bine psihologice și fizice. Cercetările leagă calitatea relațiilor apropiate și a sprijinului social de sănătatea fizică și psihologică individuală prin mecanisme precum: funcționarea eficientă a sistemului imunitar, ameliorarea stresului zilnic și a traumelor.

Atunci când o relație de cuplu funcționează bine, aceasta poate oferi bucuria de a împărtăși călătoria vieții și poate fi o sursă importantă de sprijin pentru a gestiona stresul și evenimentele adverse care pot apărea de-a lungul vieții.

Atunci când relația este disfuncțională și conflictuală, aceasta poate fi o sursă importantă de anxietate, depresie și suferință. Problemele apărute în cadrul relațiilor de cuplu reprezintă factori stresanți relevanți pentru apariția unor tulburări psihopatologice precum: anxietate, depresie, tulburări ale somnului, abuz de substanțe etc.

Altfel spus, de calitatea relațiilor noastre depinde calitatea vieții noastre, cât și durata ei.

Psihoterapia de cuplu este o abordare care se adresează cuplului aflat în dificultate, problemelor maritale care depășesc capacitățile partenerilor de a face față și de a gestiona disfuncționalitățile.

Psihoterapia de cuplu este recomandată în următoarele cazuri:

- comunicare defectuoasă

- conflicte

- lipsă de congruență în ceea ce privește planurile și obiectivele de viață

- dificultăți legate de fertilitate și procreare

- dificultăți în luarea deciziilor cu impact major (căsătorie, divorț, sarcină, întrerupere de sarcină, custodie, schimbarea domiciliului etc.)

- abuz fizic, verbal, psihologic, sexual

- insatisfacție conjugală

- insatisfacție sexuală

- dificultăți sexuale

- gelozie

- infidelitate

- diferențe culturale cu impact asupra calității vieții de cuplu

- dificultăți în gestionarea responsabilităților gospodărești

- diferențe de stil și perspectivă în activitatea de parenting

Printre beneficiile pe care psihoterapia de cuplu le poate aduce se numără:

- dobândirea unor abilități de comunicare asertivă

- învățarea unor noi metode de management al conflictelor

- optimizarea dinamicii sexuale

- dezvoltarea abilităților de rezolvare de probleme

- creșterea capacității de colaborare în soluționarea problemelor

- înțelegerea nevoilor și dorințelor proprii și ale partenerului

- creșterea nivelului de empatie și ascultare activă

- creșterea calității vieții de cuplu

- gestionarea diferențelor interpersonale

- identificarea și managementul factorilor stresori cu impact asupra vieții de cuplu

- identificarea resurselor individuale și ale cuplului

- diminuarea sau eliminarea efectului potențial al unor evenimente adverse timpurii asupra vieții de cuplu

- creșterea și optimizarea conștientizării, acceptării și autoreglării emoționale, cognitive, comportamentale, relaționale, somatice și spirituale

“De noi depinde dacă în momentele în care se abat furtunile emoționale alegem ce este mai simplu sau îndrăznim să alegem ce este sănătos și benefic pentru sine și relația în care trăim.” – Gáspár György

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Șansa unei vieți fericite în doi

Iuliana Popa — Wed, 29 Sep 2021 21:01:00 GMT

“Investește în căsnicia ta, nu doar în nunta ta! Prima durează mai mult decât a doua.”

Începând cu anii 1960, rata divorțului a urcat dramatic la niveluri fără precedent. Acest lucru a concentrat atenția asupra necesității de a pregăti mai bine cuplurile pentru construirea și susținerea unor căsnicii sănătoase și funcționale.

Adesea, persoanelor care sunt în relații aflate la început de drum le este dificil să recunoască adevărata valoare a consilierii premaritale. Fiind îndrăgostite, nu anticipează într-un mod realist conflictele, problemele sau obstacolele care pot apărea, iar nevoia de consiliere nu este întotdeauna evidentă. Cuplurile presupun că vor naviga lin prin orice probleme potențiale, însă cercetările de specialitate și statisticile indică faptul că acest lucru se întâmplă într-un procent destul de scăzut.

Consilierea premaritală este o formă de intervenție psihologică care explorează relația de cuplu din mai multe perspective, printre care: stiluri de comunicare, soluționarea conflictelor, potrivirea trăsăturilor de personalitate, așteptări conjugale, aspecte financiare, activități de agrement/relaxare și timp liber, familie, prieteni, sexualitate, spiritualitate, obiective de viață, copii etc.

Consilierea premaritală este un pas important în călătoria ce urmează a fi făcută în doi și un pas către crearea unei căsnicii sănătoase și împlinitoare.

Printre beneficiile consilierii premaritale se numără:

- identificarea și gestionarea așteptărilor cu privire la căsătorie/căsnicie

- îmbunătățirea abilităților de comunicare asertivă și gestionare a conflictelor

- crearea unei viziuni comune pentru viața împreună

- înțelegerea trăsăturilor de personalitate și a impactului lor asupra dinamicii de cuplu

- identificarea credințelor despre relații, familie, căsătorie, a istoricului de viață și a influenței lor asupra relației de cuplu

- dobândirea unor modalități de identificare a nevoilor, dorințelor și sentimentelor proprii și ale partenerului și de exprimare a lor într-un mod care să minimizeze reacțiile defensive ale receptorului

- stimularea și optimizarea abilităților de ascultare activă și empatică

- creșterea clarității în ceea ce privește gestionarea responsabilităților casnice/gospodărești, financiare, parentale etc.

- identificarea obiectivelor de viață și a congruenței lor

- gestionarea diferențelor interpersonale

Consilierea psihologică premaritală indică zone care sunt potențiale puncte forte și zone care sunt potențiale zone de creștere pentru cuplu. Ea este menită să îmbunătățească relațiile premaritale, ducând la căsătorii plăcute, împlinitoare, stabile și la evitarea divorțului.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Psihoterapie pentru adulți

Iuliana Popa — Tue, 28 Sep 2021 21:01:00 GMT

Dificultăți și soluții

Psihoterapia este un proces în care profesioniști instruiți, cu competențe, cunoștințe și formare de specialitate în domeniul psihologiei, interacționează cu beneficiarii pentru a-i ajuta să rezolve probleme psihologice și să abordeze dificultățile de sănătate mintală prin intermediul unor tehnici derivate din principii psihologice.

Psihoterapeuții se adresează persoanelor care se confruntă cu starea de boală, de orice tip, sau, prin extensie, relațiilor interumane patogene, disfuncționale, maladive.

Obiectivul general al psihoterapiei constă în asistarea și sprijinirea persoanei în a procesa și depăși experiențele de pierdere, evenimentele traumatizante, relațiile perturbate, afecțiunile somatice, psihice și psihosomatice, accidentele și situațiile limită, discriminările sociale, economice, politice, religioase sau orice altă situație problematică cu care se confruntă la un moment dat.

Psihoterapia poate fi o soluție în următoarele situații:

- stări de anxietate, depresie, îngrijorare, vinovăție, furie, agitație, neliniște

- fobii

- atacuri de panică

- tulburări alimentare (mâncat compulsiv, bulimie, anorexie)

- tulburări sexuale (tulburarea orgasmului la femei, tulburarea dorinței/excitației la femei, tulburare erectilă (impotență), ejaculare prematură (precoce), ejaculare întârziată etc.)

- infertilitate în absența unor cauze medicale evidente

- prezența unor boli, disfuncții sau dizabilități cu impact asupra stării psihice

- anxietate de performanță/de evaluare

- dificultăți în relațiile personale (părinți, copii, partener de cuplu, soț/soție, prieteni) și/sau profesionale (manager, colegi de muncă, clienți)

- dificultăți de comunicare

- insatisfacție și/sau dificultăți în cuplu

- infidelitate

- divorț

- schimbări majore (în ceea ce privește locuința, locul de muncă, statutul marital etc.)

- epuizare profesională (burnout)

- stres și burnout parental

- alienare parentală

- abuz (fizic, psihic, emoțional, sexual)

- dependențe (alcool, droguri, tutun, medicamente, cumpărături, pornografie, jocuri video, jocuri de noroc etc.)

- evenimente aversive sau cu potențial traumatic (pierderea unor persoane dragi, amenințarea cu moartea, viol, violență fizică, accidente, intervenții chirurgicale, dezastre naturale)

- indecizie sau insatisfacție profesională/vocațională

- recomandări ale altor specialiști (medici psihiatri, neurologi etc.)

Intervențiile psihoterapeutice au scopul:

- de a diminua sau elimina simptomatologia diverselor tulburări mintale (tulburări de neurodezvoltare, tulburări depresive, tulburări anxioase, tulburări obsesiv-compulsive, tulburări asociate traumei și factorilor de stres, tulburări de comportament alimentar, tulburări ale ciclului somn-veghe, disfuncții sexuale, tulburări legate de consumul de substanțe și dependențe etc.)

- de a susține depășirea unor obstacole și dificultăți

- optimizării unor aspecte psihologice

- de a asigura un climat securizant și a confidențialității, de a susține și sprijini creșterea calității vieții în variate domenii de funcționare (domeniul sănătății, academic, profesional, familial, interpersonal, intrapersonal)

- de a diminua sau elimina tiparele cognitive, emoționale și acționale dezadaptative

- de a diminua sau elimina efectul potențial al unor evenimente adverse timpurii asupra vieții ulterioare a persoanei

- de a stimula crearea și menținerea unor relații interpersonale semnificative și funcționale

- de a stimula creșterea și optimizarea conștientizării, acceptării și autoreglării emoționale, cognitive, comportamentale, relaționale, somatice și spirituale

- de a sprijini adoptarea unor strategii care susțin sănătatea mintală (de exemplu, strategii de reglare a stresului care vizează creșterea tiparelor sănătoase de somn, alimentație și activitate fizică)

Procesul psihoterapeutic este despre empatie, deschidere, acceptare, toleranță, responsabilitate, conștientizare, optimizare, evoluție, progres. Este despre imperfecțiunea ființei umane și a experiențelor noastre, despre unicitatea și particularitățile fiecărei persoane.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Psihoterapia copilului și adolescentului

Iuliana Popa — Sun, 26 Sep 2021 21:01:00 GMT

Dificultăți și soluții

Dezvoltarea umană este un proces complex, multiplu determinat care se realizează sub influența factorilor genetici și factorilor de mediu.

Calitatea mediului în care copiii și adolescenții cresc le modelează dezvoltarea și starea de bine. Experiențele negative timpurii din mediul familial, școlar sau din mediul virtual (cum ar fi expunerea la violență, dependențele sau bolile mintale ale unui părinte sau ale altui îngrijitor, abuzul, neglijarea, alienarea parentală, agresivitatea și sărăcia) cresc riscul bolilor mintale sau al altor probleme și dificultăți de ordin psihologic.

Atunci când ne raportăm la sănătatea mintală a copilului sau adolescentului este necesar să avem în vedere sistemul familial și social în care acesta crește și se dezvoltă.

Promovarea sănătății psihologice și protejarea copiilor și adolescenților împotriva experiențelor adverse și a factorilor de risc care le pot afecta echilibrul sunt esențiale pentru starea de bine psihologică în copilărie și adolescență și pentru sănătatea lor fizică și mintală la vârsta adultă.

Psihoterapia se referă la o varietate de tehnici și metode utilizate pentru a ajuta copiii și adolescenții care se confruntă cu dificultăți în ceea ce privește emoțiile, gândurile sau comportamentul lor.

Psihoterapia copilului și adolescentului este centrată pe copil și adolescent în contextul sistemului familial și social. O astfel de terapie ia în considerare impactul părinților și al mediului social asupra dezvoltării, astfel că necesită implicarea activă și colaborarea părinților sau îngrijitorilor primari.

Prin intermediul psihoterapiei pot fi identificate și se poate realiza intervenție psihologică pentru:

- dificultăți școlare (performanțe scăzute, absenteism, abandon școlar, bullying, relații conflictuale cu colegii sau cadrele didactice etc.)

- timiditate excesivă

- comportament agresiv

- abuz asupra copilului sau adolescentului (fizic, verbal, emoțional, sexual)

- alienare parentală

- dificultăți de adaptare la situații noi

- dificultăți de relaționare

- indecizie cu privire la alegerile școlare/ocupaționale/vocaționale

- dificultăți de dezvoltare psiho-socio-emoțională

- tulburări de neurodezvoltare (tulburarea din spectrul autismului, tulburarea cu deficit de atenție/hiperactivitate etc.)

- tulburări depresive

- tulburări anxioase (tulburarea anxioasă de separare, mutismul selectiv, fobii etc.)

- tulburarea obsesiv-compulsivă și ale tulburări înrudite

- tulburări asociate traumei și factorilor de stres

- tulburări de comportament alimentar (anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, tulburarea de alimentație compulsivă etc.)

- tulburări de eliminare (enurezis, encoprezis)

- tulburări ale ciclului somn-veghe

- disforia de gen

- tulburări de comportament disruptiv, de control al impulsurilor și de conduită (tulburarea de opoziție și comportament sfidător, tulburarea explozivă intermitentă, tulburarea de conduită)

- tulburări ale consumului de substanțe (alcool, droguri etc.)

Printre scopurile unei astfel de intervenții psihoterapeutice se regăsesc:

- reducerea, ameliorarea sau eliminarea tulburărilor de ordin psihologic sau a comportamentelor problematice

- optimizarea competențelor și a capacităților adaptative prin intermediul unor intervenții specifice care au scopul de a stimula dezvoltarea în domeniile în care se identifică deficite

- achiziționarea unor mecanisme adecvate de adaptare la mediul familial, școlar, social

- dezvoltarea sau optimizarea capacității de a experimenta și exprima în mod intenționat și pe deplin o varietate de emoții, de a regla expresivitatea și experiența emoțională atunci când este necesar și de a înțelege emoțiile personale și ale celorlalți

- creșterea sentimentului de autoeficacitate personală

- dobândirea unor abilități de comunicare asertivă

- optimizarea relațiilor părinte-copil și a celorlalte relații

- dezvoltarea unor abilități de rezolvare de probleme

- facilitarea procesului de autocunoaștere necesar în alegerea și dezvoltarea carierei, creșterea exponențială a șanselor ca persoana să facă încă de timpuriu alegeri vocaționale potrivite, să obțină performanțe și să cunoască succesul

Psihoterapia copilului și adolescentului vizează descoperirea și susținerea factorilor de protecție, optimizarea resurselor copilului sau adolescentului și ale familiei sale, cât și eliminarea sau minimizarea aspectelor cu influență negativă. Altfel spus, psihoterapia sprijină și promovează sănătatea mintală și starea de bine.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Nu ești singur!

Iuliana Popa — Wed, 22 Sep 2021 21:01:00 GMT

Psihoterapie de grup

Grupurile sunt mediile în care ne naștem, creștem și ne dezvoltăm ca ființe sociale. Suntem membrii unei familii, ai unei comunități, facem parte din grupuri de elevi/studenți, grupuri de prieteni, grupuri profesionale și lista poate continua. Toate aceste interacțiuni umane își pun amprenta asupra dezvoltării noastre.

Psihoterapia de grup reprezintă o intervenție psihologică ce are scopul de a genera schimbări de comportament și modificarea unor atitudini, convingeri, trăiri.

Această formă de intervenție psihologică este o activitate care se desfășoară în cadrul unui grup de persoane și care facilitează ameliorarea, diminuarea sau eliminarea unor dificultăți psihologice prin: ascultare activă, învățare socială, exersare, împărtășire, empatie, deschidere, autenticitate, acceptare, susținere reciprocă.

O componentă esențială a grupurilor de psihoterapie constă în creșterea cunoștințelor, înțelegerii și depășirea sau gestionarea unei probleme comune membrilor grupului.

Deși psihoterapia individuală este utilă într-o varietate de situații și dificultăți, psihoterapia de grup oferă o serie de beneficii unice, specifice dinamicilor din cadrul unui grup.

Rezultatele cercetărilor au demonstrat fără echivoc că terapia de grup este o formă foarte eficientă de psihoterapie și că este cel puțin egală cu psihoterapia individuală în puterea sa de a oferi beneficii semnificative.

Psihoterapia de grup poate fi o alegere potrivită dacă te confrunți cu următoarele situații:

- tulburări de ordin psihologic (dependență de alcool, tutun, droguri, pornografie, cumpărături, jocuri de noroc, depresie, anxietate, bulimie, anorexie, stres posttraumatic etc.)

- boală fizică

- obezitate

- divorț

- dificultăți interpersonale

- abuz (fizic, sexual, verbal, emoțional)

- decesul unei persoane apropiate

- părinți ai unor copii cu tulburări fizice, psihologice sau cu dizabilități

În funcție de tematica grupului se pot obține o serie de beneficii:

- autocunoaștere

- creșterea calității vieții și a stării de bine psihologice

- dobândirea sau optimizarea abilităților de comunicare asertivă

- dobândirea sau optimizarea abilităților de rezolvare de probleme

- creșterea nivelului de funcționalitate în relațiile interpersonale

- creșterea sprijinului social

- creșterea capacității de empatie și ascultare activă

- dobândirea unor mecanisme adaptative de coping

- învățarea unor noi modalități de gestionare a stresului și a situațiilor problematice ș.a.m.d.

Încă din primele zile de viață învățăm de la cei din jurul nostru. Uneori avem nevoie să găsim un adăpost pentru furtunile emoționale și rănile psihologice, iar experiențele vieții ne pot aduce împreună pentru a găsi malul echilibrului, stării de bine și împlinirii.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Chiar dacă rădăcinile nu se văd, ele există

Iuliana Popa — Mon, 20 Sep 2021 21:01:00 GMT

Psihoterapie de familie

O familie este mult mai mult decât un grup de indivizi care împărtășesc un spațiu fizic și psihologic specific. În timp ce familiile apar într-o diversitate de forme în societatea actuală care se schimbă rapid, fiecare poate fi considerată un sistem social natural cu anumite caracteristici și particularități structurale și funcționale.

Familia reprezintă contextul evoluției sau involuției, al adaptării sau inadaptării, al creșterii sau al declinului.

Impactul familiei asupra fiecărui membru al său este bine documentat în literatura de specialitate. Factorul familial este profund implicat în numeroase problematici: tulburări relaționale și de comunicare, tulburări psihice, somatice și psihosomatice.

Psihoterapia de familie abordează întregul sistem perturbat și relațiile intrafamiliale disfuncționale cu scopul reechilibrării și optimizării relațiilor, rolurilor și granițelor intrasistemice.

Psihoterapia de familie posedă o serie de tehnici și metode de intervenție psihologică în situații precum:

- conflicte familiale (conflicte intergeneraționale și intrageneraționale)

- comunicare defectuoasă între membrii familiei

- prezența unui membru cu dificultăți emoționale sau comportamentale, tulburări psihice, boli somatice sau dizabilitate

- pierderea unui membru sau a unor membri ai familiei

- schimbări majore (schimbarea locuinței, apariția unui membru în interiorul sau în afara unei căsătorii, sarcină nedorită, adopție, divorț, faliment etc.)

- neînțelegeri cu privire la deciziile școlare, academice sau profesionale

- neînțelegeri cu privire la gestionarea finanțelor sau a moștenirilor

- sexualitate și orientare sexuală neconforme cu valorile familiei

Printre beneficiile psihoterapiei de familie se numără:

- promovarea individualității membrilor familiei

- stimularea și optimizarea abilităților de ascultare activă și empatică

- creșterea clarității în ceea ce privește gestionarea responsabilităților casnice/gospodărești, financiare, parentale etc.

- optimizarea relațiilor interpersonale

- învățarea unor noi metode de management al conflictelor

- creșterea capacității de colaborare în soluționarea problemelor

- identificarea și verbalizarea nevoilor și dorințelor proprii și ale celorlalți membri

- creșterea flexibilității rolurilor în familie

- modelarea comportamentului de sprijin și rezolvării de probleme în familiile cu dificultăți

- dobândirea unor mecanisme adaptative de a face față situațiilor familiale dificile

Chiar dacă nu ne putem alege familia, putem alege să facem din ea un mediu plăcut, un adăpost pentru furtunile emoționale și rănile psihologice.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Poți fi orice îți dorești să fii?

Iuliana Popa — Sun, 19 Sep 2021 21:01:00 GMT

Ereditatea și mediul în dezvoltarea psihică

Ființa umană se transformă de la naștere, pe tot parcursul vieții, manifestând comportamente din ce în ce mai diversificate și mai eficiente în raport cu nevoile sale adaptative. O multitudine de factori acționează diferit, la diferite niveluri ale structurării și funcționării ființei umane. În literatura de specialitate sunt menționați ca factori ai dezvoltării psihice ereditatea, mediul și educația.

Raportul ereditate-mediu în influențarea dezvoltării psihice a constituit subiectul unor dispute a căror conciliere nu este finalizată nici în zilele noastre. Studiile de specialitate susțin faptul că fiecare aspect al mediului pe care au putut să îl examineze a fost influențat în mod semnificativ de factorii genetici. Contribuția eredității este diferită în raport cu anumite trăsături, astfel că este mai degrabă o variabilă decât o constantă și va fi influențată de condițiile de mediu. În mod similar, în diferite condiții ereditare, contribuția relativă a mediului va fi diferită.

Singura concluzie posibilă pare a fi aceea că atât ereditatea, cât și mediul contribuie la dezvoltarea și cristalizarea tuturor trăsăturilor și că amploarea contribuțiilor lor nu poate fi specificată în mod exact pentru nicio trăsătură.

Diferitele tulburări de ordin psihologic s-au dovedit a fi influențate în mod semnificativ de factorii genetici, dar gradul de influență genetică a variat considerabil de la o tulburare la alta. Cele mai multe tulburări par a fi influențate de multiple gene. Nu există asociații confirmate fără echivoc între un polimorfism genetic și o tulburare. De exemplu, constatarea că unele dintre anomaliile biologice/neuropsihologice din schizofrenie sunt, de asemenea, prezente și la rude neafectate sugerează o tendință familială genetică, precum și necesitatea expunerii la anumite condiții de mediu și anumite experiențe de viață pentru a explica fenotipul schizofrenic.

Literatura de specialitate este vastă, iar concluziile sunt variate, însă tendința studiilor din ultimii ani este de a elimina abordările exclusiviste (nativismul și constructivismul) și de a acorda atenție atât mediului, cât și eredității în explicarea dezvoltării psihice.

Mediul și ereditatea se află în strânsă interacțiune și interdependență, ambele având un rol esențial și definitoriu în dezvoltarea noastră psihică, și nu numai. Astfel, punctul meu de vedere este convergent cu cel al specialiștilor care au în vedere aportul mediului, dar și al eredității, surprinzând necesitatea studierii interacțiunii dintre cele două.

Ereditatea este o premisă, o condiție necesară, dar nu suficientă pentru dezvoltarea ulterioară. Ereditatea asigură apariția însușirilor fizice precum: greutatea, culoarea ochilor, a pielii, înălțimea, grupa sanguină, anumite particularități ale metabolismului, ale sistemului nervos etc., dar și o serie de însușiri psihologice, toate acestea fiind premise ale dezvoltării.

Dezvoltarea noastră psihică completă și atingerea unor niveluri funcționale înalte nu sunt posibile decât prin influențele de mediu: mediul familial, natural și ecologic, socio-cultural etc. Astfel, mediul are un rol considerabil de stimulare și valorificare a dispozițiilor genetice. Deși o persoană poate avea toate caractersticile genetice necesare pentru a-și putea însuși limbajul (structură cerebrală, aparat fonator, auz etc.), ea are nevoie de influențe din partea mediului pentru a-și dezvolta limbajul (exemplu: copiii crescuți de animale).

Un alt exemplu care surprinde concepția mea asupra raportului dintre ereditate și mediu în dezvoltarea psihică este achiziția sistemlui de valori, a credințelor, principiilor, a concepției despre lume și viață, a scopurilor. Acestea se cristalizează sub influența mediului, având drept fundament ereditatea.

Un caz concret care să ilustreze această viziune cu privire la raportul ereditate-mediu în influenţarea dezvoltării psihice este următorul: o persoană din familie are un intelect de limită. Din cauza acestei deficiențe, rudele au constatat că nu are capacitățile necesare pentru a-și crește și educa corespunzător copilul. Astfel, la vârsta de 1 an copilul a fost luat de un alt membru al familiei care s-a implicat intens în creșterea și educația copilului, oferindu-i toate resursele necesare: materiale, afective, educaționale etc.

Copilul, ajuns la vârsta de 4 ani, nu reușea să aibă progrese pe mai multe planuri: limbaj, cogniție (să numere, să recunoască culorile, să potrivească forme, să numească mai mult de 10 obiecte). Persoanele care îngrijeau acest copil au început să își pună semne de întrebare și au cerut ajutorul unui specialist. Investigațiile de specialitate și testele psihologice au indicat o deficiență de intelect, o întârziere în dezvoltarea cognitivă prezentă în istoricul mamei sale. Acest lucru ne poate duce cu gândul la o trasmitere genetică, iar influențele mediului au acționat pe acest fundament ereditar care a condiționat întregul proces de dezvoltare a copilului.

Cazul relatat subliniează interacțiunea și influențarea reciprocă dintre ereditate și mediu, ereditatea fiind o premisă, un fundament pentru influențele mediului, iar acestea din urmă sunt condiționate de aspectele ereditare existente.

Înțelegând limitele unei persoane, cât și punctele forte, aptitudinile, caracteristicile înalt dezvoltate, pot fi găsite modalitățile optime de acțiune pentru valorificarea potențialităților și pentru ameliorarea sau compensarea deficiențelor sau insuficiențelor ereditare. În acest fel, poate fi găsit un echilibru între influențele de mediu și posibilitățile de asimilare ale individului în funcție de zestrea ereditară.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare,

te invit să mă contactezi!

Referințe bibliografice

Anastasi, A. (1958). Heredity, environment, and the question "how?" Psychological Review, 65(4), 197–208. doi.org/10.1037/h0044895

Bouchard, T. J., & Loehlin, J. C. (2001). Genes, evolution, and personality. Behavior genetics, 31(3), 243-273.
Bouchard, T. J., & McGue, M. (2003). Genetic and environmental influences on human psychological differences. Developmental Neurobiology, 54(1), 4-45. doi: 10.1002/neu.10160
Kendler, K. S., & Baker, J. H. (2007). Genetic influences on measures of the environment: a systematic review. Psychological medicine, 37(5), 615-626. DOI: 10.1017/S0033291706009524
Negovan, V. (2006). Introducere în psihologia educației. București: Editura Universitară.

Tsuang, M. (2000). Schizophrenia: genes and environment. Biological psychiatry, 47(3), 210 - 220. doi.org/10.1016/S0006-3223(99)00289-9

Femeia de la fereastră

Iuliana Popa — Thu, 16 Sep 2021 21:01:00 GMT

Atunci când este mai ușor să privești în exterior decât în interior ...

Cartea Femeia de la fereastră a ajuns în mâinile mele atunci când mi-am propus să iau o pauză de la a citi cărți de specialitate, teorii psihologice, definiții etc.

Spre surprinderea mea, am aflat destul de repede că protagonista cărții, Anna Fox, este psiholog, iar întregul roman este mult mai mult decât o carte de beletristică.

Romanul Femeia de la fereastră descrie în amănunt suferința umană, trăirea unor experiențe traumatice, efectele traumei și mecanismele psihice care se activează în contextul unor astfel de experiențe adverse. Această carte este o modalitate de a pătrunde și de a înțelege o lume interioară zbuciumată, rănită, confuză.

Pierderea soțului și a fiicei sale într-un accident de mașină o face pe Anna Fox să trăiască o viață
complet diferită de cea de dinainte de eveniment. Întreaga sa existență se desfășoară în interiorul casei, prinsă între partide de șah online, discuții virtuale, aparatul foto, pahare cu alcool și medicație psihiatrică.

Durerea acestei pierderi este atât de copleșitoare, iar sentimentele de vină sunt atât de puternice încât intervine mecanismul negării, iar Anna consideră și vrea să creadă că familia ei locuiește în altă parte și vorbește zilnic cu soțul și cu fetița ei.

“Trauma este produsă de stresorii severi, copleşitori pentru abilităţile adaptative obişnuite, care constituie o ameninţare la adresa funcţionării normale fizice sau psihice, o ameninţare cu moartea sau cu rănirea gravă a propriei persoane sau a celorlalţi.”

“Modul în care fiecare persoană percepe evenimentele din viaţa ei, răspunsurile sale şi abilitatea proprie de a face faţă şi de a depăşi un eveniment sau o situaţie problematică determină în definitiv natura traumatică a unui eveniment.”

“… nu evenimentul în sine determină reacţiile individuale, ci percepţiile subiective asupra evenimentului, percepţii care pot fi influenţate de diferite variabile de natură personală.”

Cel mai cunoscut sindrom care apare în strânsă legătură cu trauma este tulburarea de stres posttraumatic descrisă în Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM). Tulburarea de stres posttraumatic presupune trei grupe de simptome: imagini mnezice involuntare ale traumei (o retrăire a evenimentului prin coșmaruri, flashback-uri), refuz/evitare (evitarea activă și pasivă a evenimentului; evitarea activă are loc atunci când persoanele își propun să evite situațiile, locurile și persoanele care le amintesc de traumă; evitarea pasivă sau amorțirea capacității de reacție este modul în care organismul evită evenimentul prin sentimente de detașare sau înstrăinare față de lumea externă) și excitabilitate (hiperactivitate generalizată sau excitabilitate crescută; cei care suferă pot avea dificultăți în a adormi sau a rămâne adormiți, izbucniri de furie și răspunsuri exagerate la stimuli minori).

Cartea de față ilustrează agorafobia, trăirea subiectivă a acesteia. Anna afirmă că “… agorafobia nu mi-a devastat viața atât de mult pe cât a devenit chiar viața mea.”. Casa a devenit pentru ea singurul spațiu pe care simțea că îl putea controla.

“Esenţa traumei psihologice este pierderea sentimentului existenţei unui loc sigur (exterior sau interior) în care persoana se poate retrage pentru a face faţă experienţelor emoţionale ameninţătoare.”

Dependența de alcool este ilustrată prin nenumăratele pahare cu vin sau coniac pe care Anna Fox le consumă indiferent de momentul zilei și de incapacitatea de a controla consumul de alcool.

După un eveniment traumatic, oamenii raportează adesea că apelează la alcool pentru a-și ameliora simptomele de anxietate, iritabilitate și depresie. Alcoolul poate ameliora aceste simptome deoarece compensează deficitele activității endorfinei în urma unei experiențe traumatice.

Suferința psihică se traduce în acest caz în dificultatea de a discerne între realitate și imaginație, agorafobie, atacuri de panică, tulburare de stres posttraumatic, dependență de alcool, medicație psihiatrică (Xanax, Tofranil, Inderal, Aripiprazol, Imipramină, Temazepam etc.), stigmatizare și excludere din partea celorlalți.

În cele din urmă, protagonista acestui roman, femeia de la fereastră, spune următoarele cuvinte:

“Și, dacă nu vreau să mor, trebuie să încep să trăiesc.”

Referințe bibliografice:

Fischer, G., & Riedesser, P. (2001). Tratat de psihotraumatologie. București: Editura TREI.

Turliuc, M. N., & Măirean, C. (2014). Psihologia traumei. București: POLIROM.

Volpicelli, J., Balaraman, G., Hahn, J., Wallace, H., & Bux, D. (1999). The role of uncontrollable trauma in the development of PTSD and alcohol addiction. Alcohol Research & Health, 23(4), 256.

Ce este în mintea unei persoane care simte că își pierde mințile?

Iuliana Popa — Tue, 14 Sep 2021 21:01:00 GMT

Cartea Centrul nu se mai poate susține prezintă povestea nebuniei lui Elyn R. Saks, autoarea acestei cărți. Elyn, o tânără ambițioasă aflată la începutul drumului academic, trăiește cu spaimă și confuzie primele semne ale schizofreniei. “Cu capul prea plin de zgomot”, cu eforturi de a-și stăpâni gândurile, Elyn încearcă să își continue existența.

Cu o inteligență aparte și cu o capacitate deosebită de introspecție și analiză, Elyn identifică gânduri și comportamente din copilărie pe care le clasează drept “mici bizarerii”. De exemplu, povestește cum nu putea ieși din cameră decât dacă pantofii ei erau perfect aliniați în șifonier sau lângă pat sau cum simțea prezența altor persoane sau entități în camera sau în apropierea camerei ei. În timp, acestor bizarerii li s-au alăturat nopți pline de teroare, gânduri haotice, dificultăți de concentrare, senzația de pericol iminent, urmărire, voci, iluzii și halucinații.

Cartea prezintă fazele bolii mintale, cât și etapele prin care trece Elyn în raport cu această boală. Centrul nu se mai poate susține exemplifică lupta continuă a autoarei în a menține o limită între ce este real și ce nu este, între puterea schizofreniei și puterea voinței ei de a își clădi un viitor.

După multe eforturi și negare a severității bolii, Elyn a înțeles necesitatea ajutorului specializat. Aceasta avea să învețe să trăiască și să accepte vocile și halucinațiile care uneori erau foarte proeminente și cu impact asupra sa, iar alteori îi dădeau răgazul de a-și continua viața.

În încheiere, Elyn R. Saks spune următoarele cuvinte:

“Dacă ești o persoană care suferă de o boală psihică, principala provocare este să descoperi viața care îți este potrivită. Dar până la urmă nu este aceasta cea mai mare provocare pentru noi toți, bolnavi psihic sau nu? Norocul meu nu a fost că mi-am revenit dintr-o boală mentală. Nu am făcut-o și nu o voi face vreodată. Marele meu noroc constă în faptul că mi-am descoperit viața.”

Elyn R. Saks a acceptat limitările pe care le presupune schizofrenia, a descoperit în timp ceea ce este util și necesar să facă pentru a ține boala sub control, a devenit profesor de legislație și psihiatrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din California de Sud și are un doctorat în psihanaliză.

Sănătatea mintală este fundamentală pentru capacitatea noastră de a gândi, simți, acționa, interacționa unii cu ceilalți, de a avea o stare de bine și o calitate satisfăcătoare a vieții.

Schizofrenia este o boală mintală caracterizată prin gânduri incoerente sau ilogice, comportament și vorbire bizare și iluzii sau halucinații, cum ar fi auzul unor voci. Schizofrenia își are debutul, de obicei, la vârsta adultă timpurie.

Persoanele cu boli mintale trebuie adesea să se lupte cu o dublă problemă. În primul rând, trebuie să facă față simptomelor bolii. În funcție de tulburarea mintală, pot avea halucinații recurente, iluzii, anxietate, depresie sau schimbări de dispoziție. Aceste simptome se pot asocia cu dificultăți de a lucra, de a trăi independent sau de a obține o calitate a vieții satisfăcătoare. În al doilea rând, neînțelegerile societății cu privire la diferitele tulburări mintale duc la stigmatizare, marginalizare, izolare, respingere.

Tulburările psihice sunt dincolo de puterea voinței și posibilitatea de alegere. Este nevoie de creșterea conștientizării cu privire la necesitatea ajutorului specializat, al evaluării și intervenției psihologice și psihiatrice și de creșterea nivelului de înțelegere, empatie, compasiune, sprijin și suport.

Ce este psihoterapia și când este o soluție pentru tine?

Iuliana Popa — Sun, 12 Sep 2021 21:01:00 GMT

Psihoterapia, denumită în mod obișnuit “talk therapy”, este o formă structurată de tratament bazată pe un cadru psihologic și cuprinde schimburi verbale și non-verbale între persoană și psihoterapeut.

Ea este o acțiune psihologică sistematică, planificată și intențională, având la bază un sistem teoretic-conceptual bine pus la punct și trebuie exercitată de un psihoterapeut calificat.

Unele definiții ale psihoterapiei o descriu ca fiind aplicarea informată și intenționată a metodelor clinice și a atitudinilor interpersonale derivate din principii psihologice stabilite cu scopul de a ajuta oamenii să-și modifice comportamentele, cognițiile, emoțiile și/sau alte caracteristici personale în direcții pe care aceștia le consideră de dorit. Psihoterapia este, în esență, un schimb interuman profund și autentic care are scopul de a sprijini și facilita diminuarea, ameliorarea sau eliminarea aspectelor psihologice disfuncționale, dezadaptative și/sau patologice.

În acest context vorbim nu doar despre terapii individuale, ci și despre terapii de cuplu, de familie sau de grup. Psihoterapia este utilizată pentru a trata tulburările psihologice, pentru a ajuta persoanele să schimbe comportamentele dezadaptative, să rezolve problemele de viață sau pentru a le ajuta să își dezvolte potențialul unic. Psihoterapeuții se adresează persoanelor care se confruntă cu starea de boală, de orice tip, sau, prin extensie, relațiilor interumane patogene, disfuncționale, maladive.

Obiectivul general al psihoterapiei constă în asistarea și sprijinirea persoanei în a procesa și depăși experiențele de pierdere, evenimentele traumatizante, relațiile perturbate, afecțiunile somatice, psihice și psihosomatice, accidentele și situațiile limită, discriminările sociale, economice, politice, religioase etc. sau orice altă situație problematică cu care se confruntă la un moment dat.

Când apelezi la psihoterapie?

Psihoterapia poate fi o soluție în următoarele situații:

- stări de anxietate, depresie, îngrijorare, vinovăție, furie, agitație, neliniște etc.
- fobii
- atacuri de panică
- tulburări alimentare (mâncat compulsiv, bulimie, anorexie)
- tulburări sexuale (tulburarea orgasmului la femei, tulburarea dorinței/excitației la femei, tulburare erectilă (impotență), ejaculare prematură (precoce), ejaculare întârziată etc.)
- infertilitate
- prezența unor boli, disfuncții sau dizabilități cu impact asupra stării psihice
- anxietate de performanță/de evaluare
- dificultăți în relațiile personale (părinți, copii, partener de cuplu, soț/soție, prieteni etc.) și/sau profesionale (manager, colegi de muncă, clienți etc.)
- dificultăți de comunicare
- insatisfacție și/sau dificultăți în cuplu
- infidelitate
- divorț
- schimbări majore (în ceea ce privește locuința, locul de muncă, statutul marital etc.)
- epuizare profesională (burnout)
- stres și burnout parental
- alienare parentală
- abuz (fizic, psihic, emoțional, sexual)
- dependențe (alcool, droguri, tutun, medicamente, cumpărături, pornografie, jocuri video, jocuri de noroc etc.)
- evenimente aversive sau cu potențial traumatic (pierderea unor persoane dragi, amenințarea cu moartea, viol, violență fizică, accidente, intervenții chirurgicale, dezastre naturale etc.)
- indecizie sau insatisfacție profesională/vocațională
- recomandări ale altor specialiști (medici psihiatri, neurologi etc.)

Sunt situații în care problematica necesită o abordare multidisciplinară. Utilizarea și valorificarea competențele mai multor specialiști asigură o intervenție optimă și un nivel înalt de eficiență. Respectarea limitelor de competență în desfășurarea activității profesionale reprezintă responsabilitate în ceea ce privește normele, standardele și principiile etice și deontologice.

LASĂ-TE AJUTAT SĂ TE AJUȚI!

Ai posibilitatea să completezi Inventarul stării de bine autopercepute (ISBA)!

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare,

te invit să mă contactezi!

Referințe bibliografice

Consoli, A. J., Beutler, L. E., & Bongar, B. (2017). Comprehensive textbook of psychotherapy: Theory and practice. Second Edition. Oxford University Press.
Holdevici, I. (2004). Elemente de psihoterapie. București: Editura Mar.

Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie (Repere teoretice, metodologice și aplicative). București: Editura SPER.

Nevid, J. S., Rathus, S. A., Greene, B. (2013). Abnormal psychology in a changing world (9th ed.). Pearson.
Smith, M. L., & Glass, G. V. (1977). Meta-analysis of psychotherapy outcome studies. American Psychologist, 32(9), 752–760. https://doi.org/10.1037/0003-066X.32.9.752
Smith, M. L., Glass, G. V., & Miller, T. I. (1980). The benefits of psychotherapy. Baltimore: Johns Hopkins University Press.

Ce este psihoterapia copilului și adolescentului și când poate fi o soluție?

Iuliana Popa — Thu, 09 Sep 2021 21:01:00 GMT

Dezvoltarea umană este un proces continuu, multidimensional, deosebit de complex și laborios care se realizează sub semnul confluenței factorilor genetici și factorilor de mediu.

Atunci când ne raportăm la sănătatea mintală a copilului sau adolescentului este necesar să avem în vedere sistemul familial și social în care acesta crește și se dezvoltă.

Prin intermediul psihoterapiei pot fi identificate și se poate realiza intervenție psihologică pentru:

- dificultăți școlare (performanțe scăzute, absenteism, abandon școlar, bullying, relații conflictuale cu colegii sau cadrele didactice etc.)

- timiditate excesivă

- comportament agresiv

- abuz asupra copilului sau adolescentului (fizic, verbal, emoțional, sexual)

- alienare parentală

- dificultăți de adaptare la situații noi

- dificultăți de relaționare

- indecizie cu privire la alegerile școlare/ocupaționale/vocaționale

- dificultăți de dezvoltare psiho-socio-emoțională

- tulburări de neurodezvoltare (tulburarea din spectrul autismului, tulburarea cu deficit de atenție/hiperactivitate etc.)

- tulburări depresive

- tulburări anxioase (tulburarea anxioasă de separare, mutismul selectiv, fobii etc.)

- tulburarea obsesiv-compulsivă și ale tulburări înrudite

- tulburări asociate traumei și factorilor de stres

- tulburări de comportament alimentar (anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, tulburarea de alimentație compulsivă etc.)

- tulburări de eliminare (enurezis, encoprezis)

- tulburări ale ciclului somn-veghe

- disforia de gen

- tulburări de comportament disruptiv, de control al impulsurilor și de conduită (tulburarea de opoziție și comportament sfidător, tulburarea explozivă intermitentă, tulburarea de conduită)

- tulburări ale consumului de substanțe (alcool, droguri etc.)

Printre scopurile unei astfel de intervenții psihoterapeutice se regăsesc:

- reducerea, ameliorarea sau eliminarea tulburărilor de ordin psihologic sau a comportamentelor problematice

- optimizarea competențelor și a capacităților adaptative prin intermediul unor intervenții specifice care au scopul de a stimula dezvoltarea în domeniile în care se identifică deficite

- achiziționarea unor mecanisme adecvate de adaptare la mediul familial, școlar, social

- creșterea sentimentului de autoeficacitate personală

- dobândirea unor abilități de comunicare asertivă

- optimizarea relațiilor părinte-copil și a celorlalte relații

- dezvoltarea unor abilități de rezolvare de probleme

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare,

te invit să mă contactezi!

Mai mult decât o nouă viață

Iuliana Popa — Tue, 07 Sep 2021 21:01:00 GMT

Consiliere psihologică prenatală și postnatală

“… un copil nu vine pentru a umple golul existenței, ci pentru ca el să împărtășească plinul vieții!” – Wilhelm Stekel

Apariția unei sarcini sau a dorinței de a da naștere unei vieți produce schimbări importante în plan psihologic și fiziologic.

Parentalitatea este o experiență interioară, personală, trăită într-un mod unic și irepetabil. Părintele se naște din punct de vedere psihologic pe măsură ce copilul prinde viață, se dezvoltă și intră în lumea celor care au făcut posibilă existența lui. Astfel, are loc nu doar nașterea unei noi vieți, ci și nașterea unei noi identități: aceea de părinte, mamă sau tată. Această nouă identitate apare în moduri diferite, se construiește treptat pe tot parcursul vieții, cu bucurii, împliniri, dar și cu responsabilități, temeri și îngrijorări.

Tranziția la rolurile parentale presupune o reconfigurare semnificativă a vieții noastre. Prioritățile se schimbă în moduri fundamentale.

Un stil de viață nesănătos, dezechilibrat, expunerea la stres și/sau la evenimente adverse înainte de concepție, în perioada prenatală și postnatală poate avea efecte de durată asupra sănătății copilului. Sănătatea generațiilor viitoare, atât fizică, cât și psihologică, depinde de un mediu adecvat de dezvoltare timpurie, un mediu lipsit factori stresori semnificativi și evenimente aversive sau traumatice.

Există un impact puternic al influențelor hormonale, psihologice și imunologice asupra întregii dezvoltări embrionare și fetale. Nașterea face parte din dezvoltarea umană complexă și multidimensională.

Etapa prenatală a vieții reprezintă o oportunitate unică pentru prevenirea primară a tulburărilor psihologice, emoționale și fizice din viața ulterioară.

Consilierea psihologică prenatală și postnatală poate fi o soluție pentru tine dacă:

- ai temeri legate de schimbările fizice și psihologice prin care treci

- ai temeri cu privire la naștere, alăptare, îngrijirile necesare nou-născutului

- îți faci griji cu privire la abilitățile tale parentale

- nu știi cum vei găsi un echilibru între viața personală și cea profesională

- te temi că relația de cuplu va avea de suferit

- îți este teamă că independența ta va fi afectată

- îți faci griji că vei pierde relațiile sociale și activitățile plăcute din cauza lipsei de timp și a responsabilităților parentale

Cum te poate ajuta consilierea psihologică prenatală și postnatală:

- facilitează adaptarea la schimbările fizice și psihologice care apar, la noua organizare personală și familială

- ajută la clarificarea și raportarea adecvată la rolul de părinte

- sprijină gestionarea eficientă a relației cu partenerul/partenera în noul context de viață

- stimulează construirea unor așteptări realiste

- include psihoeducație cu privire la nevoile personale și la nevoile copilului

- crește conștientizarea cu privire la factorii care influențează dezvoltarea copilului în perioada preconcepției, prenatală și postnatală

- crește capacitatea de recunoaștere a unor dificultăți ce necesită ajutor de specialitate (depresie postnatală, anxietate etc.)

Ajutorul de specialitate oferă posibilitatea de a optimiza dezvoltarea copilului încă de dinainte de a se naște, de a îi oferi șansa de a-și atinge potențialul maxim și ție, părinte, îți oferi șansa de a trăi bucuria parentalității.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Despre a da viață psihologică, nu doar viață biologică ….

Iuliana Popa — Sun, 05 Sep 2021 21:01:00 GMT

Consultanță parentală și psihoterapie pentru părinți

“Modul în care le vorbim copiilor noștri devine vocea lor interioară!” – Peggy O’Mara

Parentingul sau parentajul este procesul de însoțire și susținere a dezvoltării fizice, emoționale, sociale și intelectuale a unei persoane de la naștere până la vârsta adultă, proces în centrul căruia se află părintele, copilul și relația dintre cei doi.

Acest proces este bidirecțional și are impact atât asupra copilului, cât și asupra părintelui.

Când devenim părinți ni se oferă o oportunitate incredibilă de a crește și de a evolua deoarece noi înșine suntem readuși într-o relație de părinte-copil, de data aceasta într-un rol diferit.

Părinții se pot simți blocați în modele repetitive, neproductive care nu susțin relațiile împlinitoare și pline de iubire pe care și le-au imaginat înainte de a deveni părinți sau la începutul experienței lor parentale.

Consilierea parentală poate fi de ajutor în situații precum:

- lipsa sau insuficiența unor cunoștințe, competențe, abilități, strategii parentale eficiente și capacitatea de a stabili limite rezonabile pentru copil

- practici parentale dezadaptative, disfuncționale, neproductive (pedepse, recompense, amenințări, șantaj, restricții, agresiune verbală și/sau fizică etc.)

- cereri și așteptări ale părintelui incompatibile cu nivelul de dezvoltare, maturitate și abilitate al copilului

- neclarități cu privire la granițele interpersonale și dificultăți de diferențiere între nevoile, interesele și problemele părintelui și ale copilului

- dificultăți în a asigura îngrijire, supraveghere, sprijin și suport emoțional necesare pentru o dezvoltare timpurie optimă

- relații părinte-copil conflictuale

- comportamente opoziționiste ale copilului și lipsă de cooperare

- convingeri limitative sau mituri despre parenting (“Copilul trebuie iubit în somn.”, “Copilul trebuie să știe de frică.”, “Parentajul trebuie să fie centrat exclusiv pe copil.”, “Părinții buni sunt înnăscuți.”, “Bătaia e ruptă din rai.”)

- sentimente de vină, rușine, furie în raport cu rolul de părinte

- niveluri ridicate de stres și epuizare parentală

- dificultăți de susținere a copilului în contextul unor evenimente însoțite de durere profundă, tristețe, vinovăție, furie, frică, confuzie care rezultă din pierderea unei relații semnificative din cauza morții, separării fizice, divorțului sau abandonului emoțional

- dificultăți de asignare a rolurilor și responsabilităților în cadrul familiilor recompuse

- copil cu diagnostic medical (somatic, psihiatric) cu impact asupra funcționării copilului și familiei

- conflicte între frați

- subimplicarea sau supraimplicarea în alegerile vocaționale ale copiilor

- dificultăți de adaptare la rolurile parentale în cazul adopției

Printre beneficiile consultanței parentale se numără:

- dobândirea unor cunoștințe cu privire la nevoile specifice stadiului de dezvoltare al copilului și la satisfacerea adecvată a acestora

- dobândirea unei varietăți de strategii adecvate, constructive și utile pentru a îmbunătăți capacitatea părintelui de a relaționa cu copilul într-o manieră pozitivă și iubitoare, stabilind în același timp limite și încurajând un comportament responsabil prin intermediul unor tehnici de disciplină pozitivă

- identificarea unor tehnici parentale eficiente în funcție de caracteristicile copilului, ale părintelui și ale mediului social

- creșterea capacității de gestionare a stărilor afective proprii și ale copilului

- creșterea capacității de a însoți copilul cu scopul stimulării optime a potențialului său emoțional, cognitiv, comportamental

- adoptarea unor așteptări rezonabile și adecvate nivelului de dezvoltare a copilului

- armonizarea relațiilor părinte-copil

- creșterea clarității cu privire la rolurile, regulile și responsabilitățile membrilor familiei

- creșterea cooperării între părinți pentru practici parentale congruente și consecvente

- creșterea eficienței în a gestiona problemele de disciplină rezultate din dificultățile timpurii privind atașamentul și legăturile emoționale în cazul copiilor adoptați

- creșterea și optimizarea conștientizării, acceptării și autoreglării emoționale, cognitive, comportamentale, relaționale, somatice și spirituale pentru eliminarea tiparelor parentale dezadaptative

- diminuarea sau eliminarea efectului potențial al unor evenimente adverse timpurii asupra comportamentelor parentale

- identificarea și eliminarea credințelor limitative cu privire la parenting

- reducerea stresului și burnout-ului parental

- creșterea satisfacției parentale

Parentingul este esențial pentru dezvoltarea timpurie și pentru dezvoltarea pe termen lung a copiilor. Practicile parentale și convingerile părinților influențează copilul și funcționarea lui în multe privințe. Copilul încorporează caracteristici parentale (atât pe cele funcționale, adaptative, cât și pe cele disfuncționale, dezadaptative) în propriile tipare de comportament prin interiorizare și modelare.

Prin urmare, suntem motivați să cunoaștem semnificația și importanța practicilor parentale din dorința de a îmbunătăți viața noastră și a copiilor noștri și pentru a ne înțelege pe noi, părinții, mai bine.

Fă tot ceea ce ține de tine pentru ca parentingul să fie o experiență plăcută și să le poți oferi copiilor tăi șansa la o viață echilibrată și împlinită!

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

Când parentingul este (și) despre părinte ... Stresul parental

Iuliana Popa — Tue, 31 Aug 2021 21:01:00 GMT

Să fii părinte poate fi un rol minunat și împlinitor care aduce bucurie imensă, împlinire și fericire în viața părinților. Uneori rolul parental poate fi și provocator, iar pentru unii poate deveni copleșitor.

Noi, părinții, avem de gestionat programul de activitate și de somn al copilului sau copiilor, alimentația, educația, dobândirea unor valori și principii morale, medierea unor conflicte între copii și lista poate continua. Nu este de mirare că toate aceste activități și responsabilități legate de parenting pot deveni copleșitoare și pot genera stres și chiar epuizare.

Modificările structurii și activităților zilnice ca urmare a nevoilor copilului pot provoca stres. În cadrul oricărei familii, părinții sunt provocați în mod constant în urma cerințelor de creștere și îngrijire ale copilului, iar comportamentul acestora din urmă poate fi uneori frustrant și supărător.

Central pentru constructul de stres este percepția că presiunile depășesc capacitatea de a face față. Stresul parental apare atunci când resursele disponibile de adaptare ale părinților sunt percepute ca fiind insuficiente pentru a răspunde cerințelor parentalității. Acesta se referă la dificultăți sau cerințe cu care se confruntă o persoană în rolul parental, cum ar fi gestionarea comportamentului copiilor, stabilirea și menținerea rutinelor familiale și implicarea în sarcini de îngrijire zilnică. La nivel psihologic, stresul parental sau distresul este o reacție emoțională aversivă a unui părinte la cerințele de a ocupa roluri de îngrijire și de socializare a copilului.

Stresul parental este un concept intercultural și este influențat de circumstanțele familiale și de viață. El este amplificat prin situații de viață provocatoare, inclusiv sărăcia, parentalitatea unică și separarea părinților, dar stresul parental poate fi contracarat de beneficiile inerente ale rolului de părinte, inclusiv sentimente intrinseci de apropiere emoțională și dragoste.

Măsura în care părinții se confruntă cu stres în rolurile parentale are implicații importante pentru funcționarea părinților, a copilului și a familiei.

În consecință, atât stresul familial, cât și cel parental implică schimbări în structura, relațiile de rol și așteptările corespunzătoare care afectează fie stabilitatea sistemelor familiale, fie evaluările personale ale membrilor familiei cu privire la aceste schimbări. Cerințele pe care le au părinții unui copil mic creează stres semnificativ pentru aproape toți părinții la un moment sau altul. Parentalitatea în sine poate genera stres, chiar dacă viziunea părintelui asupra copilului este pozitivă. Unele studii arată faptul că cel mai stresant rol din viața noastră este cel de părinte (după care rolul de partener de cuplu).

Este necesar să se facă distincția între părinții stresați și stresul parental. Un părinte stresat poate rezulta din orice circumstanțe în afara contextului familiei sau îngrijirii oferite. Stresul parental implică stresori legați în mod specific de contextul îngrijirilor, relațiilor părinți-copii și rolul părinților în sens mai larg.

Distinct de alte domenii, stresul parental implică perspectiva că cererile de îngrijire depășesc resursele disponibile. Cu toate acestea, stresul în rolul parental nu este complet independent de stresul în alte roluri și din alte experiențe.

Fă tot ceea ce ține de tine ca parentingul să fie o experiență plăcută pentru tine și pentru copiii tăi!

Te invit să completezi Scala stresului parental!

Vezi și articol Parenting: de la agonia la ... armonie

Vezi și articol Când parentingul este (și) despre părinte ... Burnout-ul parental

Resurse bibliografice

Crnic, K. A., & Greenberg, M. T. (1990). Minor parenting stresses with young children. Child development, 61(5), 1628-1637. doi.org/10.1111/j.1467-8624.1990.tb02889.x

Deater‐Deckard, K. (1998). Parenting stress and child adjustment: Some old hypotheses and new questions. Clinical psychology: Science and practice, 5(3), 314-332. doi.org/10.1111/j.1468 2850.1998.tb00152.x

Deater-Deckard, K., & Panneton, R. (2017). Parental stress and early child development: Adaptive and maladaptive outcomes. Springer International Publishing.

Dunning, M. J., & Giallo, R. (2012). Fatigue, parenting stress, self-efficacy and satisfaction in mothers of infants and young children. Journal of Reproductive and Infant Psychology, 30(2), 145–159. doi.org/10.1080/02646838.2012.693910

Louie, A. D., Cromer, L. D., & Berry, J. O. (2017). Assessing parenting stress: Review of the use and interpretation of the parental stress scale. The Family Journal, 25(4), 359-367. doi.org/10.1177/1066480717731347

Peterson, G. W. (2017). Conceptualizing parental stress with family stress theory. In C. A. Price, K. R. Bush, & S. J. Price (Eds.), Families & change: Coping with stressful events and transitions (5th ed., pp. 53–77). Thousand Oaks: SAGE.

Williford, A. P., Calkins, S. D., & Keane, S. P. (2007). Predicting change in parenting stress across early childhood: Child and maternal factors. Journal of abnormal child psychology, 35(2), 251-263. doi.org/10.1007/s10802-006-9082-3

Când parentingul este (și) despre părinte ... Burnout-ul parental

Iuliana Popa — Tue, 31 Aug 2021 21:01:00 GMT

În timp ce fenomenul de burnout profesional care a fost descris de Freudenberger pentru a defini un sindrom de epuizare legat de condițiile de muncă este binecunoscut în prezent, conceptul de burnout parental, adică situațiile în care se produce epuizarea ca urmare a faptului de a fi copleșit fizic și emoțional de rolul de părinte, merită în continuare atenție.

Există anumite situații în care solicitările pe care le au părinții depășesc în mod excesiv resursele de care dispun și se poate ajunge la epuizarea psihologică, emoțională și fizică a acestora.

Schimbările sociologice importante din ultimele decenii au făcut să sporească presiunile asupra părinților. Responsabilitățile sunt numeroase, iar resursele părinților sunt intens solicitate.

O serie de cercetători dedicați studiului în domeniul burnout-ului parental afirmă faptul că acesta din urmă este un sindrom specific rezultat din expunerea îndelungată la stresul parental cronic. Acesta cuprinde trei dimensiuni:

1. o epuizare copleșitoare legată de rolul parental
2. distanțarea emoțională față de proprii copii
3. sentimentul de ineficiență în rolul parental

Prima dimensiune este epuizarea copleșitoare legată de rolul parental: părinții consideră că a fi părinte necesită un nivel mult prea mare de implicare, se simt obosiți când se trezesc dimineața și trebuie să facă față unei noi zile alături de copiii lor, se simt secătuiți emoțional de rolul parental în măsura în care gândesc că acest rol îi aduce la capătul răbdării.

A doua dimensiune constă într-o distanțare emoțională față copil/copii: părinții epuizați devin din ce în ce mai puțin implicați în educația și relația cu copiii, ei fac minimul pentru copii și nimic mai mult, interacțiunile sunt limitate la aspecte funcționale/instrumentale în detrimentul aspectelor emoționale.

A treia dimensiune este un sentiment de ineficiență în rolul parental: părinții consideră că nu pot face față problemelor cu calm și/sau eficient.

Burnout-ul este consecința nefavorabilă a unei interacțiuni complexe a cererilor percepute, pe de o parte, și a posibilității percepute de a exercita control asupra acestor cerințe pe de altă parte, și nu ar trebui să fie ignorată experiența proprie a persoanei de a se confrunta cu presiuni și stres.

Dificultățile prezente în activitatea de parenting sunt o realitate pe care o trăiesc mulți părinți. Important este să identificăm aceste dificultăți și să conștientizăm că meseria de părinte este una cu adevărat provocatoare.

Fă tot ceea ce ține de tine ca parentingul să fie o experiență plăcută pentru tine și pentru copiii tăi!

Te invit să completezi un chestionar de evaluare a burnout-ului parental!

Vezi și articol Parenting: de la agonia la ... armonie

Vezi și articol Când parentingul este (și) despre părinte ... Stresul parental

Resurse bibliografice

Freudenberger, H. (1974). Staff burn-out. J. Soc. Issues 30, 159–165. doi: 10.1111/j. 1540-4560.1974.tb00706.x

Hubert, S., & Aujoulat, I. (2018). Parental burnout: When exhausted mothers open up. Frontiers in psychology, 9, 1021. doi.org/10.3389/fpsyg.2018.01021

Mikolajczak, M., & Roskam, I. (2018). A theoretical and clinical framework for parental burnout: the balance between risks and resources (BR2). Frontiers in psychology, 9, 886. doi.org/10.3389/fpsyg.2018.00886

Mikolajczak, M., Brianda, M. E., Avalosse, H., & Roskam, I. (2018). Consequences of parental burnout: Its specific effect on child neglect and violence. Child abuse & neglect, 80, 134-145. doi.org/10.1016/j.chiabu.2018.03.025

Mikolajczak, M., Raes, M. E., Avalosse, H., & Roskam, I. (2018). Exhausted parents: sociodemographic, child-related, parent-related, parenting and family-functioning correlates of parental burnout. Journal of Child and Family Studies, 27(2), 602-614. doi.org/10.1007/s10826-017-0892-4

Parenting: de la agonie la ... armonie

Iuliana Popa — Mon, 30 Aug 2021 07:00:00 GMT

“Parentalitatea constituie o experiență unică de creștere și dezvoltare, o experiență de maturizare și devenire, de împlinire și redimensionare personală.”

(Golu, 2015, p. 46)

Am observat faptul că, atunci când este adus în discuție conceptul de parenting sau parentalitate, cele mai multe persoane se gândesc la metode de disciplină, dificultăți comportamentale ale copiilor, conflicte între frați, tantrumuri, refuzuri din partea copilului, lipsă de cooperare și lista poate continua. De multe ori este pierdut din vedere părintele, experiența persoanei în rolul de părinte cu toate bucuriile, împlinirile, stresul, frustrările, nedumeririle și alte trăiri legate de parentalitate.

Parentingul poate fi o experiență plină de satisfacție, dar poate fi și o provocare dificilă și copleșitoare. Nașterea unui copil schimbă instantaneu modul în care ne definim pe noi înșine. Femeile devin mame. Bărbații devin tați. Cuplurile devin părinți. Uneori (sau deseori) ne este dificil să jonglăm cu multitudinea de roluri din viața noastră: rolul de tată/mamă, iubit/iubită, soț/soție, frate/soră, prieten/prietenă, fiu/fiică, angajat, antreprenor etc.

Odată ce devenim părinți are loc o reconfigurare semnificativă a vieții noastre. “Parentalitatea este percepută și drept o criză existențială, perioada care va urma presupune adaptări continue, ajustări și reconfigurări în plan emoțional, sexual, relațional.” (Golu, 2015, p. 46). Prioritățile se schimbă în moduri fundamentale. Toate aceste schimbări și ajustări solicită numeroase resurse din partea părinților: resurse de timp, de energie, resurse emoționale, financiare și de altă natură.

Ne putem imagina că anii au trecut și copiii noștri au devenit adulți. Oare ce vrem să ne amintim legat de experiența de a fi părinte? Ce putem face în prezent pentru ca parentingul să fie o experiență de creștere personală, o experiență constructivă și plăcută pentru noi, părinții, cât și pentru copiii noștri?

Îți recomand o doză scurtă și concentrată de psihoeducație și recomandări generale:

- Gestionează timpul în mod eficient. Organizează și planifică în avans (este necesar, mai ales atunci când ai copii, să știi ce urmează să faci, așa că plănuiește și prioritizează activitățile pe care le ai de îndeplinit).

- Separă diversele aspecte din viața ta. Trasează limite. Deși problemele de acasă sunt valabile și în timpul petrecut la birou și invers, creează-ți intervale de timp în care să poți rezolva anumite sarcini ca să nu te confrunți cu toate în același moment. Delimitează clar rolurile din viața ta.
- Planifică timp de calitate: timp dedicat în întregime copilului (timpul de calitate să fie reprezentat de joacă alături de copil, de citirea unei povești seara, de o plimbare în parc, de prepararea unei prăjituri etc.).

- Fii pe deplin prezent atunci când hotărăști să petreci timp alături de copil (fără să vorbești
la telefon sau să faci activități care nu îl implică și pe copil). Niciun fel de multitasking, ci noi înșine să fim cu totul prezenți.
- Stabilește limite și reguli clare pentru tine și pentru copil pe care să le respectați cu consecvență, empatie și fermitate.

- Nu ezita să ceri sau să primești ajutor (putem să cerem unui bunic să stea cu copilul, să apelăm la ajutorul familiei, la prieteni, să îi cerem partenerului/partenerei să stea cu copilul sau să iasă undeva pentru ca noi să putem lucra la un proiect, pentru a face treburile casnice ș.a.m.d.).

- Deleagă sarcinile ce pot fi delegate. Întreabă-te: ce ar putea să preia altcineva din ceea ce fac eu? (în cazul în care este posibil și este necesar, se poate apela la ajutorul unei menajere, la ajutorul unei bone, a unor programe de tip afterschool etc.).

- Identifică activități plăcute pentru tine și introdu-le în programul tău (citit, o baie caldă, plimbări, sport, filme, gătit, meditație, dans, înot, masaj, yoga etc.).

- Petrece timp doar cu partenerul în mod regulat.

- Întreține relațiile de prietenie (fă-ți timp pentru persoanele dragi).

Fă tot ceea ce ține de tine ca parentingul să fie o experiență plăcută pentru tine și pentru copiii tăi!

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare,

te invit să mă contactezi!

Referințe bibliografice

Golu, F. (2015). Manual de psihologia dezvoltării. O abordare psihodinamică. Iași: Polirom.
Kutik, C. (2014). Parenting fără stres în 12 pași. București: Editura Univers Enciclopedic Gold.

Nelson, S. K., Kushlev, K., & Lyubomirsky, S. (2014). The pains and pleasures of parenting: When, why, and how is parenthood associated with more or less well-being? Psychological bulletin, 140(3), 846. doi: 10.1037/a0035444

Ziegler, A. (2018). Burnoutul mămicilor. Cum să îți recâștigi viața și să crești totodată copii mai sănătoși. București: Editura Trei.

Tranziția către școlaritate

Iuliana Popa — Sun, 29 Aug 2021 19:34:00 GMT

Evaluarea prerechizitelor şcolarizării/Evaluarea nivelului pregătirii pentru şcoală (school readiness)

Perioada școlarității este o etapă de viață extrem de importantă în care copiii fac achiziții care influențează semnificativ dezvoltarea ulterioară.

Experiențele din anii de școală își pun amprenta asupra imaginii și stimei de sine, conștiinciozității, încrederii în propriile capacități, abilități și competențe, autoeficacității și condiționează într-o mare măsură performanțele academice și profesionale viitoare.

Evaluarea prerechizitelor şcolarizării se referă la identificarea nivelului de dezvoltare a competențelor copilului înainte de momentul intrării la școală, competențe care vizează aspecte cognitive, comportamentale, emoționale, aspecte ale autonomiei personale, achiziții și noțiuni de bază dobândite în perioada preșcolară. Este evident faptul că există o serie de achiziții pe care copilul le face înainte de a merge la școală, acestea condiționând procesul de învățare și parcursul ulterior.

Deși există o serie de criterii legate de vârstă privind debutul școlarității, este necesară o perspectivă individualizată și particularizată, în mod deosebit în situațiile în care copilul are o vârstă mai mică de 6 ani în momentul începerii școlii.

Sincronizarea dintre debutul școlii și dezvoltarea psihologică necesară reprezintă o premisă pentru succesul școlar, dezvoltarea armonioasă, sănătatea și starea de bine a copilului.

Evaluarea prerechizitelor şcolarizării facilitează identificarea unor deficite care pot influența în mod negativ parcursul școlar și academic al copilului, iar intervenția adecvată și promptă oferă șansa de corectare și optimizare a achizițiilor specifice vârstei copilului.

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare, te invit să mă contactezi!

De ce un psiholog?

Iuliana Popa — Sun, 29 Aug 2021 10:47:00 GMT

De cele mai multe ori, decizia de a apela la serviciile psihologice este una destul de dificilă și asociată cu o serie de prejudecăți. Uneori ne spunem că ne vom descurca și singuri, că avem prieteni cu care vorbim, că doar oamenii slabi au nevoie de psiholog pentru a depăși dificultățile. Aceste credințe limitative pot lua variate formulări.

Expun în cele ce urmează câteva informații generale despre domeniul psihologiei clinice și psihoterapiei:

- Psihologul este o persoană cu pregătire de specialitate. Așa cum mergem la medicul stomatolog când avem probleme de sănătate orală în ciuda faptului că știm cu toții câte ceva despre dinți, carii, gingii și așa mai departe, la fel mergem la psiholog când avem diferite probleme de viață sau de sănătate mintală, deși știm cu toții câte ceva despre relații, emoții, gânduri, parenting etc.

- Psihologul are educația și formarea profesională pentru a realiza evaluare psihologică cu referire la factorii psihologici implicați/relevanți pentru sănătate și boală, la copii și adulți, cu relevanță pentru individ, cuplu, familie, societate.

- Psihologul care competența de a realiza intervenție psihologică cu scopul de a modifica mecanismele psihologice implicate în sănătate, dezvoltare, tulburare/boală mintală, autocunoaștere și dezvoltare personală, de a asigura controlul factorilor psihologici și de a preveni psihopatologia.

- Psihologul acționează prin intermediul intervențiilor psihologice cu scopul de a diminua sau elimina simptomatologia diverselor tulburări mintale (tulburări de neurodezvoltare, tulburări depresive, tulburări anxioase, tulburări obsesiv-compulsive, tulburări asociate traumei și factorilor de stres, tulburări de comportament alimentar, tulburări ale ciclului somn-veghe, disfuncții sexuale, tulburări legate de consumul de substanțe și dependențe etc.), cu scopul de a susține depășirea unor obstacole și dificultăți sau cu scopul optimizării unor aspecte psihologice.

- Cadrul specific serviciilor psihologice asigură prezența unui climat securizant și a confidențialității.

- Stabilirea obiectivelor și derularea procesului psihologic se realizează într-o manieră colaborativă, flexibilă, adaptată contextului și nevoilor persoanei.

- Psihologul acționează cu mintea din inimă și inima din minte, uneori spunându-ți ceea ce ai nevoie să auzi, nu ceea ce ai vrea să auzi.

- Psihologul susține și sprijină creșterea calității vieții în ceea ce privește variate domenii de funcționare (domeniul sănătății, academic, profesional, familial, interpersonal, intrapersonal).

- Psihologul susține și sprijină diminuarea sau eliminarea tiparelor cognitive, emoționale și acționale dezadaptative.

- Psihologul susține și sprijină diminuarea sau eliminarea efectului potențial al unor evenimente adverse timpurii asupra vieții ulterioare a persoanei.

- Psihologul stimulează crearea și menținerea unor relații interpersonale semnificative și funcționale.

- Psihologul stimulează creșterea și optimizarea conștientizării, acceptării și autoreglării emoționale, cognitive, comportamentale, relaționale, somatice și spirituale.

- Psihologul sprijină adoptarea unor strategii care susțin sănătatea mintală (de exemplu, strategii de reglare a stresului care vizează creșterea tiparelor sănătoase de somn, alimentație și activitate fizică).

Drumul spre tine ...

este

Drumul spre mai bine ...

Te invit să completezi Inventarul stării de bine autopercepute (ISBA)!

Dacă ai întrebări, neclarități, dorești să îmi spui ceva sau să faci o programare,

te invit să mă contactezi!